Singurătatea nu m-a folosit când entuziasmul îmi era hrănit de supunere. Mă pătrundeau tragediile prin ușa ce a rămas deschisă. Viitorul venea după mine și eram atât de fragil la izvoare! Și orele treceau ca niște cerșetoare alungate până în momentul în care gândul a fost proiectat dincolo de orizont, unde mă coagulam. Cu trecerea anilor, am realizat că îmi este necesar un anumit unghi de nepăsare pentru a redeveni nisip. Din nisipul meu, al tău, al altora se construiește podul spiritual între adevăr și speranță.
Dacă azi e azi, mă măsor cu mine însumi. Mă cufund în dor și dispar. Realitatea e încercată cu visul. Cum viața e o fugă, o energie pentru scuze, am acest vis construit din lucrări diferite. Sămânța mea secundă cerșește veșnicia. Lacrimile caută golul clopotului, dar cum și pentru ce? Vreau să renasc în alții, să văd cum au gândit și ei ideea. Ceasul cu repetiție e variat.
Deschid orizontul cu brațele și treier pași din veșnicie. Mi se târăște norul pe prundul de speranță. Nu am vârstă. În urmă crește prima ploaie, în față e lumină. Umbra-mi cade în adâncime. Realizez că lucrurile cu creștere lăuntrică devin complexe, în timp ce plaiurile minții sunt ciobănite de speranță.
În virtual poate fi ca și în lumea reală, adică cititorul meu din astre mă va stima, fără să mă gândesc la acest lucru. Grădinăritul literelor nu va mai fi o muncă mecanică și mă întreb ce arc mi-a aruncat săgeata. În calmul subteran, sunt o figură a suprafețelor ce nu alunecă în derivă.
Eu și speranța suntem precum două planete ce se atrag. Speranța are o anumită metodă de a curta. Ca aerul pe fereastră, așa intră speranța în viața mea. Dacă am șapte vieți, măcar una o dedic speranței, un har al unicității, iar povara purității o împart la șapte.
Speranța îmi oferă drumuri sălbatice, străine și posibilitatea să plec cu frumusețea lumii. Din tot răul pe care îl adun din speranța oamenilor, îi voi alcătui altfel pe semeni, cum a făcut Prometeu. Merg înapoi în timpuri netrecute și beau timpul lor nelocuit.
Cum mă duc, mă micșorez și mă pătrund în zodia fricii. În seara verde, licuricii mă topesc, batista lumii va mai primi o pată. Post negru voi ține ca pata ce se lățește să fie umplută de troienele adevărului. Mai încolo, voi face doar un pas de maiestate. Seara voi fi un licur cu graiul abia inventat, tămâit, iar dimineața în care știu cum arăt sunt bine numai dacă rezultatul acțiunilor mele au fost raze de lumină pentru înțelepți.
Sarcinile speranței mă dirijează, îmi deschid porți. Sunt îngânat de acorduri cristaline. Din fundul meu de ani, cum să scap speranța din pătimașul trup? Speranța, credința și dragostea trebuie ascultate. Dacă ajungi față în față cu speranța, privește-o în ochi și dă-ți drumul în lume! Vai de cei ce nu apără deșertul speranței!