Am dechis un ochi, si, incet, solemn am acceptat faptul ca nu vad. Cu ambii ochi larg deschisi bajbai. Asa traiesc de la o vreme, ca o pasare ce zboara pe intuneric la inaltimi ametitoare. Eu sunt, un orb Vazator.
Dar, ce dar am primit!
Inchid incet bucuria in mine, ca un avar ce isi pastreaza banii pentru mai tarziu, intotdeauna mai tarziu. O inchid in seiful memoriei. Am dezlantuit acum furia, singuratatea, durerea si le gust incet-incet, ca pe o doftorie data toamna de bunica, la tara. Ma bucur sa le gust, sa tremur sub savoarea lor amara, sa imi plang de mila. Eu cred ca ma calesc, eu cred ca sunt martira. Insa sunt doar un om, in care bucuria a devenit, difuza, confuza, ascunsa in seif, ca un os pretios, uitat.

Leul Rosu. Eu sunt oare elixirul? Oare in mine descopar "Ceva"-ul ce imi provoaca transcederea? Sunt eu oare sfanta la fel de mult precum sunt pacatoasa? Simt, simt cum in mine se zbat 2 sau poate chiar mai multi. Se zbat pentru suprematia mea, in timp ce Eu privesc lupta fara sa imi pese. Simt cum copilul este oripilat de atitudinea adultului si adultul bruscheaza, reduce la tacere copilul. Un copil speriat, ce alearga din usa in usa (doar va gasi un alt copil in mine) si un adult tacut, sfarsit, batran.

Simt uneori ca gandesc si actionez cu intelepciune. Dar carnea, carnea tipa. Carnea nu stie ce este aceea intelepciune, nu poti linisti carnea. Carnea se teme, carnea doreste, oh da...mai ales carnea doreste. Carnea urla in mine cu sunet de pasari rapitoare. Sunt eu oare carnea? Oare, muri-voi eu ca ea?

Eu sunt Leul Rosu! In mine se afla tot, imi spun uneori,..si sper ca voi putea transcede plumbul uman in aur uman.

Dar pana atunci tacere, tacere, voi face tacere...