CARTE ROMÂNEASCÃ
“Faceți crucea dreaptă !” Cleopa Ilie

A apărut “Ne vorbește părintele Cleopa”, volumul 11. O mărturie vie împotriva obscurantismului lumii moderne. Astăzi, când mai degrabă ne închinăm la șef, la patron, la divertisment, sau leu, sau altă valută, la valori involute, la puterea oarbă a civilizației, părintele Cleopa ne istorisește un basm adevărat: cum vor judeca Iisus și sfinții fiecare om, puterea celor 40 de liturghii, dragostea de Dumnezeu, cele 14 pricini pentru care vor fi judecați părinții care nu-și cresc copiii în frica și certarea Domnului, și alte povești care au un singur defect calitativ: s-au scris cu vieți. Și au un critic mai mult ca absent în peisajul paranoiei omenești: pe Dumnezeu.
Mitropolitul Antonie Plămădeală și-a întrebat odată frații de credință: dacă ați întâlni vreodată un om care s-a întors din moarte, ce l-ați întreba ? Părintele Cleopa a răspuns: “L-aș întreba: ”
Viu pe ultima copertă a cărții, așa cum își primea toți copiii, mai mici, mai mari, de credință, cu cuvintele: “Mânca-v-ar Raiul !”, părintele ne sfătuiește de dincolo de moarte, carte cu carte: ajutați-vă ! intrați cu copiii voștri în biserică, la Sfânta Liturghie, și ascultați și urmați cuvântul lui Dumnezeu.
Cuvânt tradus de un sfânt român cu viața, cu inima, cu sufletul, moștenitorilor pământului. Ei au tot dreptul și libertatea să aleagă : între un pământ al iubirii – cu epicentrul lui, Iisus – și o hecatombă a ignoranței, sălbaticei supraviețuiri, sau căpătuirii.

Aș vrea să-l las pe părintele Cleopa să vorbească, pentru că rostul acestei prezentări nu este nici acela de a scrie eu, prezentând lucruri pe care nu le cunosc, le simt doar, în parte, nici acela de a face păguboasă reclamă unui sfânt, care nu a scris, a vorbit unor oameni, și a fost surprins în aceste momente de genială expansiune spirituală. Cartea aceasta are simplitate, are oralitate, are părintească dojană și mânie și mângâiere, gâlgâie de viață și sinceritate. Este un compendiu de verticalitate. Ce să fac ? mă întreb și eu. Să o redau – în totalitate – cu sublinierile mele, nu pot. Atunci aleg un orizont de timp în care îmi este frică să cred, al valorilor răsturnate, și repet:

“În ziua aceea, când va judeca Dumnezeu inimile, nu va căuta la mitre arhierești, nici la coroane împărătești, nici la dregătorii înalte. Va căuta la inimile noastre. Cel mai umil țăran, cel mai necăjit om, cel care stă la vreo stână și se roagă cu lacrimi lui Dumnezeu, sau este la închisoare și se roagă, sau este undeva străin, sau bolnav în pat, suspinând din adâncul inimii către Dumnezeu, sau o văduvă săracă căreia nu-i deschide nimeni ușa și zace cu copiii ei în necaz și în scârbe, dar se roagă lui Dumnezeu, toți aceștia vor fi în ziua judecății mai mari decât împăratul lumii de astăzi și de mâine și de alaltăieri. Căci Dumnezeu nu va căuta la față, cum i-a spus lui Samuil, când a ales pe David.
Dumnezeu caută și acum la inima omului, dar cu atât mai mult atunci, în ziua Judecății. Se vor slăvi atunci cei smeriți, cei nebăgați în seamă, cei ocărâți, cei prigoniți pentru dreptate, cei săraci cu duhul, care se socotesc pururea săraci de fapta bună, cei care flămânzesc pentru dreptate, cei săraci cu duhul, cei care doresc să facă dreptate și toți pe care i-a fericit Hristos. Se vor ferici atunci cei nebăgați în seamă, cei ce au fost ca gunoiul pământului.
Cele proaste și nebăgate în seamă ale lumii vor rușina pe cele înțelepte. Cele slabe vor rușina pe cele tari. De aceea zice că cele de pe urmă vor fi cele dintâi. Cei pe care nu-i băgăm noi în seamă acum dacă se roagă lui Dumnezeu din toată inima, vor străluci mai mult decât soarele în împărăția cerului iar împărații lumii și toți puternicii pământului vor fi atunci gunoi în fața lui Dumnezeu, dacă nu vor fi crezut în El. Căci El este drept și dreptatea Lui rămâne în veacul veacului.”

Să nu vă supărați că am citat acest cuvânt rostit de ziua Tuturor Sfinților, de părintele Cleopa... Întâi, eu nu știu să scriu, sau să comentez critic, Judecata de Apoi. O trăiesc laic câteodată, la varii simpozioane, gale, formări și șezători. Apoi, mulți dintre cei care vor citi aceste rânduri nu au cinci pâini de dat pe această carte.
În alt capitol, părintele ne vorbește în trei istorioare despre puterea celor 40 de liturghii, care – prin rugăciunile sfinților părinți – aduc sufletele celor odihniți din lumea deznădejdii și iadului la desfătarea raiului. Și pentru că farmecul acestor povestiri este atât de mare încât ne poartă pe lumea copilăriei lui Creangă, parcă, părintele nu uită să ne amintească că Noul Testament ( și Legea Iubirii ) este o carte scrisă cu vieți, că Biblia continuă și în zilele noastre pentru cavalerii de onoare ai credinței strămoșești: “ și s-a făcut întâmplarea aceasta în Constantinopol, pe timpul împăratului grecesc Heraclie, împărat foarte credincios, acela care a scos Sfânta Cruce de la Ierusalim, care a fost robită de perși. “
În “Aruncați pe Maria în mare !” părintele ne vorbește despre păcatul avortului. Morala lui duhovnicească, dogmatica lui decantată ca aurul nu în oratorica stearpă, ci în raționala decopertare a izvoarelor arhaice în modernitate, prin aceeași dăruită trăire si oralitate, a intuit, poate, că mai presus de tomuri întregi de morală, strălucesc diamante de viață, fie isihaste, fie damnate ; povestirea – culeasă din viață – ne prezintă păcatul unei femei care și-a ucis pruncii, și urmările lui: asemeni lui Io, urmărită de un tăun, Maria este urmărită de urgia lui Dumnezeu, pe mare, separată de călătorii de pe corabie, și dată pradă valurilor. “.. și s-a scris această istorie spre folosul nostru și spre înfricoșarea celor care practică această urgie a lui Dumnezeu.”
Un capitol aparte – mai ales în contextul modernității neconformiste, libertiniste și anarhic-dogmatice – îl reprezintă “cele 14 pricini pentru care vor fi judecați părinții care nu-și cresc copiii în frica și certarea Domnului”. Morala este dură, prin adevărul ei, raportat la timpurile noastre: florile răului au rădăcina în copilărie, și la maturitate, bălăriile atacă și covârșesc culturile binelui. Toate izvoarele isihaste citate întăresc și completează afirmațiile moralei populare tradiționale: “Calul neîmblânzit ajunge nărăvaș”. Dar, vai! Între timp, am ajuns “apostoli” ai unor idei după care copiii trebuie să fie liberi din fașă, să îi educe ei pe părinți, pentru că părinții, vai de ei, sunt ei înșiși niște fii risipitori, niște risipiți de la țară, din morala tradițională, cât despre credință, ea este mercenară, ajungem robii culturilor altora ( inclusiv, de căpșuni ! ), preferăm, asemenea contemporanilor lui Moise, robia cruntă și rușinoasă pe un talant în plus, sau promisiunile nemeritate și mincinoase, decât libertatea de care - neavând înțelepciunea să o folosim - ne batem joc și o disprețuim.
Poate astăzi un părinte să îi explice copilului său, și acesta să îl asculte, de ce sufletul este cea mai mare valoare a unui om ? Cu exemple curente din “Paradisul Nebunilor” în care habităm ? Dacă poate să dea deoparte toate artificialitățile de care ne înconjurăm, toate păcatele, poate măcar să îi spună, așa cum Brâncoveanu a spus fiului său cel mic: “am pierdut tot ( ce aveam ) . Să nu ne pierdem credința !”. Fiecare părinte este un voievod român. Când vom înțelege asta, și dintr-o generație, o înțeleg câteva mii, doar, păcat, și o vom transmite urmașilor, și urmașilor – vom fi un voievodat al apocalipsei, poate: dar vom zâmbi și vom râde, asemeni dacilor, trecând prin el, cu Iisus Hristos, înainte !

Pentru că există destui avocați ai lui Dumnezeu, ca și mine, de altfel, care își hrănesc din viețile sfinților literatura, “mestecând veacul de aur/ în noroiul greu al prozei" îmi atrag atenția că într-adevăr, Cleopa Ilie a fost și el, acolo, un om, din care eu unul, nu fac un idol, ci o giga-personalitate, calitate de care mulți contemporani nu vor mai încape, chiar și acum, după moartea lui, ori vor zâmbi cu indulgentă superioritate . Ce fel de om însă, și de ce este bine - ori de câte ori vorbind despre același Hristos, sau ierarhii lumești, sau deșertăciuni, sau odoare, sfârșim prin a ne certa, învrăjbi și risipi – sa revenim la lectura cuvintelor lui, citim la pagina 23, aceleași cuvinte spuse de el de ziua “Tuturor Sfinților” :
“Ați auzit cum numără Apostolul de astăzi ostenelile sfinților : prin credință – zice – au biruit împărății; au suferit de sabie, de foame, de sete, de frig, s-au fierăstruit, au rătăcit în cojoace, în piei de capre. Și lumea nu era vrednică de ei. Ce să spun de toți sfinții ? E prea greu de spus. Atât spun numai, că sfinții l-au iubit pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul și din toată puterea lor.
S-au făcut în lumea aceasta fii după dar ai Lui, cum suntem și noi prin dumnezeiescul botez, iar dincolo se vor veseli în vecii vecilor cu Dânsul. Că unde este Stăpânul, vor fi și slugile Lui. Amin !”