Sunt un nimic pierdut intr-o vale uscata, fara viata... nici valea, nici eu. Nu sunt decat o pata de sange care vorbeste, asa cum gandea odata Nichita Stanescu. Nimicului i-au obosit picioarele de atata umblat in zadar. A inceput sa se desfaca in lacrimi crispate... De altfel, ca orice nimic. Si totusi, nimicul poate fi totul. Dar nu in acest caz. Nimicul pierdut si de negasit se scurge, alunecand usor pe valea secata si indreptandu-se spre albia fostului rau. Nici un nor de ploaie, nici o adiere racoroasa. Doar caldura. Peste tot, canicula. Uscaciune. Sete neadaptata. Moarte. Nimic. Si totul este altfel. Zilele nu se mai succed, este numai intuneric, un zat nocturn de nepatruns. Doar o stea, acolo sus. Nimicul sta si o priveste. O stea atat de rece, de rea, de dura, dar atat de stralucitoare, atat de superioara, atat de sus... Si caldura. Nimicul nici nu se gandeste sa o atinga, pt ca stie cat ii e de inferior, de mediocru stelei puternice si orbitoare de atata mandrie. Doar steaua mai troneaza in intunericul nimicului, care a intepenit, contempland-o. O mandrie si un egoism atat de aprig... Nimic nu se aude. Se simte doar puterea covarsitoare a stelei verzi. Nimicul e negru, mediocru, abject, steaua e verde, superioara, mandra. Si canicula. Pana se vor prabusi impreuna. Pana vor sta fata in fata, pana se vor judeca. Atunci stralucirea stelei se va topi treptat, se va face tot mai mica, mai rotunda, va invata e la nimic ce inseamna sa fi engru, mediocru, abject, pana se va topi culoarea de tot. Si nimicul va fi si mai singur. Singur in vecia inevitabila. Va fi inconjurat de banalitatea neagra... Pana va rasari o stea alba, de zapada, dar calda, care ii va da sperante nimicului de a ajunge cineva, de a se metamorfoza treptat. Si atunci lumea se va schimba. Si nu va mai fi atat de cald. Vantul va adia lin...