Sunt urat mirositor si creste in mine un vid priitor al inimii. N-a fost greu sa ajung aici: am preluat toate murdariile de prin vecinatate. Unde e omul minunant pe care-l stiam in copilarie? Nu i se mai zareste azi decat surescitarea pubertara. N-am prieteni, i-am tot trecut prin sita pana am ajuns aici, pana am ramas singur. Ieri lumina, azi intuneric! Ce repede se schimba totul!
Am ales aceasta cale si, dupa cateva zile de singuratate, nu-mi pare rau. Decat o conversatie dezordonata, mai bine sa stau in tacere, ca doar „tacerea e taina lumii viitoare”, dupa cum aflam de la Isaac de Ninive. Poate am cazut in capcana cereasca intinsa sufletelor nevinovate, sau poate ca am venit prea tarziu pentru zei si prea devreme pentru fiinta. In afara curge viata mea, zorii asteapta neincrezatori, iar sufletul meu astepta sa ma mistui, plictisit. Nimeni nu m-ar intelege.
Singuratatea tamaduieste prin durere unde nici nu o banuim. Si iata ca ma trezesc in linistea noptii, unde paraul muntelui imi povesteste despre pravalirile sale peste stanci. Imi vorbeste despre izvorul de apa vie al sinelui. Vanturile mediteaza harul in salasuri. Stancile raman in preajma nestiute, invecinate trunchiurilor de copaci. Peste toate minunatiile lumii luna se inalta precum fructul in rodina. Iar ziua, fluturele poposeste pe o floare si, cu aripile stranse, se leaga cu ea in linistea pajistei. Porumbeii se coboara-n mine drept consemn. Iasomia ma stropeste cu lacrimi de roua, crinii unui august uitat ma-mpodobeau... Nu dispretuiesc nimic la acest peisaj. Totul e atat de frumos, incat imi aminteste de spiritul grecesc: „daca nu-i frumos, inseamna ca nu-i Dumnezeu!” As trai fara masura din frumusete, caci ea e painea eterna!... Singuratatea e bucuria ce nu evolueaza, dar ne vorbeste prin lucruri. Mi-e destul de greu acum sa fiu doar om. Parghiile mele de intelegere pentru lucrurile din jur sunt involuate.
Am ajuns in ceasul destinal al unui altfel de dialog. Nu noi ajungem la gandurile singuratatii, ci ele vin la noi. Caracterul poetic al gandului plantelor si animalelor e ascuns. Nu oricine il poate depista.
Si cat de greu e sa umbli printre lucruri, sa lasi a crede ca inca mai existi! Eram ca orice animal ce nu refuza sa fie ceea ce este. Deosebesc acum esentialul de accidental, lucrurile vazute, care sunt, de lucrurile nevazute, care nu sunt. Ce simplu pare! Dar singuratatea m-a invatat ceva din psihologia celor din jur, si de cate ori voi reveni la prieteni ii voi intreba: Ai stat de vorba cu plantele? Le-ai soptit animalelor si pietrei? Si ele ce ti-au spus?