Undeva, intr-un univers dominat de pisici,
acolo m-a dus visul.
Nu era nici gri, nici alb nici negru,
era o culoare ce ma facea invizibil.
Si nu pe mine, sper ca ati inteles,
ci pe cel prin ochii caruia vedeam eu acel univers.
Iar pisicile nu ma vedeau,
cel putin nu ma vedeau in miscare,
dar banuiau ca traiesc.
Ma miroseau, apoi plecau.
Ba unele chiar ma gustau.
Apoi plecau.
Cele mai multe ma auzeau,
fosnind in cerul lor pisicesc
ca un cristalin sicriu din apa.
Dar apoi plecau.
Si eu strigam , ma zbateam,
ma tavaleam prin noroiul fosforescent
ca sa ma vada.
Si nimic.
Apoi am inceput sa le omor.
Dar ele parca nu se temeau
de moartea pe care o semanam,
de parca eu as fi fost moartea in persoana,
iar ele stiau ca nu au ce discuta cu mine.
M-am uitat intr-o balta de foc
si de acolo se reflecta chipul meu hâd,
voalul negru si coasa de argint, inrosita.