Nu știu cați dintre voi ați avut ocazia de a citi o carte de Anne Rice. Pentru necunoscători, este autoarea "cronicilor vampirilor". Una dintre aceste carti se numește "povestea hotului de trupuri" care îl are ca personaj principal pe vampirul Lestat, ca si alte carti din seria "cronicilor".
In câteva pagini de la începutul cartii, Lestat ne impartaseste teoria lui despre Rembrandt, după ce a văzut intr-un muzeu din Amsterdam "Breasla Postăvarilor", si i s-a părut ca fetele oamenilor seamănă cu cele ale unor îngeri,fete ce se regăsesc in toate picturile artistului, lucru ce, chiar si pentru un vampir, pare imposibil:

"Cred ca atunci când era tanar, Rembrandt si-a vândut sufletul diavolului. Era un simplu negustor. Diavolul i-a promis sa-l facă cel mai mare pictor al timpului sau. Tot diavolul i-a trimis mulțimi de oameni sa-i picteze. I-a dat lui Rembrandt bogatie, o casa incantatoare in Amsterdam, o nevasta, iar mai târziu o amanta - toate acestea pentru ca era sigur ca la sfârșit ii va avea sufletul.
Dar întâlnirea cu diavolul l-a schimbat pe Rembrandt. Având o atât de certa evidenta a existentei răului, a devenit obsedat de întrebarea "Ce este binele?". A cercetat fetele modelelor, căutând divinitatea lăuntrica; si, spre uimirea lui, a reușit sa vadă scânteia acestei divinitati pana si in cei mai josnici dintre oameni.
Măiestria lui era atât de mare- si intelegeti, va rog, ca talentul nu i-l dăduse diavolul, acesta fusese al lui de la început - incat nu numai ca putea sa vadă bunătatea, ci putea sa o si picteze; putea sa afirme faptul ca o cunoscuse, ca putea crede in ea, putea sa o spună cu ajutorul vopselelor.
Cu fiecare portret înțelegea tot mai profund gratia si bunătatea naturii umane. Înțelegea capacitatea de compasiune si înțelepciune ce exista in fiecare suflet. Pe măsura ce continua, măiestria creștea; comunicarea infinitului devenea tot mai subtila. El însuși devenea mai personal, iar fiecare opera mai grandioasa, mai senina si magnifica.
Pana la urma, fetele pe care le picta Rembrandt nu mai erau deloc fete din carne si sânge. Erau expresii ale spiritului, portrete a ceea ce zace in trupul fiecărui bărbat sau fiecărei femeie pe care o picta; erau viziuni a ceea ce era persoana respectiva in ceasul ei cel mai bun sau a ceea ce putea sa devina.
Iată de ce negustorii din Breasla Postăvarilor arata aidoma celor mai bătrâni si mai intelepti dintre sfinții lui Dumnezeu.
De ce credeți ca a pictat 122 de portrete? Era rugămintea lui personala către Dumnezeu sa tina cont de progresul acestui om pe care observarea apropiata a semenilor îl transformaseră complet sub aspect religios. "Aceasta este viziunea mea", ii spunea Rembrandt lui Dumnezeu.
Spre sfârșitul vieții pictorului, diavolul a devenit bănuitor. Nu voia ca protejatul sau sa creeze asemenea magnifice tablouri, atât de pline de căldura si bunătate. Crezuse ca olandezul era un materialist, așadar, un simplu pământean. Dar in picturile pline de lucruri scumpe strălucea incontestabila evidenta ca ființele omenești sunt intru totul neasemănătoare celorlalte vietati din cosmos-ca sunt un prețios amestec de carne si foc nemuritor.
Ei bine, Rembrandt a avut parte de toate pedepsele cu care l-a copleșit diavolul. Si-a pierdut frumoasa casa, amanta si pana la urma si fiul. Totuși, a pictat mereu, fara urma de amărăciune sau răutate. Iar si iar, a insuflat tablourilor lui iubire.
Pana la urma a ajuns pe patul de moarte. Diavolul se fudulea încolo si încoace bucuros, gata sa ii înhațe sufletul si sa-l prindă intre degețelele sale rele. Dar îngerii si sfinții i-au cerut lui Dumnezeu sa intervină
"Cine in lumea asta știe mai multe despre bunătate? au întrebat ei, arătând către muribundul Rembrandt. Cine a arătat mai multe decât acest pictor? Când vrem sa știm ce este dumnezeiesc in om, ne uitam la picturile lui".
Si astfel, Dumnezeu a rupt pactul dintre Rembrandt si diavol si i-a luat la sine sufletul, iar diavolul, păcălit de curând in același fel de Faust, a înnebunit de furie.
Ei bine, diavolul avea sa îngroape viata lui Rembrandt in obscuritate. Sa aibă grija ca toate bunurile personale ale omului sa-i fie înghițite de uriașa scurgere a timpului. Desigur, acesta este motivul pentru care nu știm aproape nimic despre viata adevărat a lui Rembrandt sau despre ce fel de om a fost.
Dar diavolul nu a putut sa controleze si soarta tablourilor. Oricât a încercat nu a reușit sa ii facă pe oameni sa le ardă sau sa le înlocuiască cu altele noi, ale unor artiști mai la moda. De fapt, s-a întâmplat un lucru curios, aparent fara un început precis. Rembrandt a devenit cel mai admirat dintre toți pictorii care u trăit vreodată; cel mai mare pictor al tuturor timpurilor.
Iată teoria mea despre Rembrandt.
Daca as fi muritor, as vrea sa scriu un roman despre Rembrandt, cu aceasta tema. Dar nu sunt muritor. Nu-mi pot salva sufletul prin arta sau fapte bune. Sunt o creatura de felul diavolului, cu o singura diferența: iubesc picturile lui Rembrandt!