Intotdeauna viata toarce imblanzita in biblioteci. M-am nascut floare pe un munte, si un Profesor m-a rupt din mana sparta a naturii, uitandu-ma apoi in biblioteca sa. Si ce daca sunt floare de colt intr-o carte arareori deschisa: ma nasc, cu fiecare dimineata, din nou! In universul meu fara centru si margine traieste un fel de Zarathustra. Aici, in otrava logosului, e o arma a sinuciderii ce te trezeste regenerat, mantuit de morbul singuratatii.
Floarea, si daca se usca, revine cu o anume decenta, la fel ca in mediul ei natural. In natura ma contopeam cu ploaia verii, purtam fulgerul pe brate. Acum, nu mai sunt batut pe umeri de fluturi, caprele negre nu mai vin la ore fixe. Si iata cum, din nimic, m-a suflat cineva din palma lumii si am ajuns pe rafturi prafuite.
In interiorul cartii, strivirea se face pana la capat si sunt fericit ca fiecare strivire e o noua placere. Ce e dedesubt e la fel cu ce e deasupra. Si, cand ma mai gaseste vreun cititor, am impresia ca spaima de a te pierde in lumina nu e mai mica decat cea de a te pierde in intuneric. Nimeni nu te intreaba cati ani ai, nimeni nu se apropie batand din palme. Esti doar atins fara atingeri, cu priviri ascunse. Sunt priviri si priviri; e posibil ca grasimea de pe ochii cititorului sa repudieze dialogul vederii. Si, cand sunt mangaiat de vreun paianjen, mi se gadila Absolutul. In paianjeni caut cruci, iar in ochii-paianjeni caut plenitudinea. Un grup de cititori inseamna nu mai multe creiere, ci mult mai multi ochi. Cine intra cu ochii inainte in inima mea? Cititorii ce ajung la mine sunt variati: uneori simt un miros de femeie cu parul lung, alteori dau peste mine apostoli ai licorii. Sunt cazuri si cand fluidul atingerii cu privirea se cununa cu esecul, poti fi strivit sufleteste. Tacerea mea le spune ca trecutul si prezentul meu nu exista decat din speranta inimii mele in bine. Ideea fundamentala a trairii florilor in carti este ca in toate zonele unde ne aflam, e bine sa insemnam locul.
Cine m-a departat pentru a ma privi cu un ochi dinauntru? Cine m-ascunde-n absente? Ma consolez ca sunt ‘un ceva mai mult decat nimic’. Copertile cartii mele sunt ca doua poduri ce adulmeca singuratatea apei mele pe cale de disparitie. Pentru a putea sprijini varful piramidei de carti trebuie sa te sprijini pe o baza tot mai inalta in adancuri. Or, lipsurile adancului ma dor. In interiorul cartilor aflam nu ceea ce nu este, ci ceea ce a fost. Cine ma mai recupereaza, cine mai coboara in abisurile cartii in care raza galbena nu ajunge nicicand?
M-am petrecut in munti si-n biblioteca! Toti vrem sa ramanem, dar nu ni se da voie. Si totusi mai sper ca nimic nu se pierde decat sa se ramana!