Ma reduc la lumile simple, fiind convins ca trebuie sa existe cate o boare de speranta ca sa poti degusta disperarea. In lucrurile simple gasesc cele mai mari enigme. Si ca sa le construiesc specific, trebuie sa le asez intr-un vas al memoriei, astfel incat fiecare enigma sa ia forma vasului. Am inceput sa patrund in intimitatea enigmelor, si nu am sapat in pamant, ci in nori.
Enigmele se dezvolta la niveluri diferite: in lumesc (muzica, poezie, piramide etc.), in interiorul omului (fiecare om fiind enigmatic in felul sau) si la nivelul cosmosului (gaurile negre, stelele etc.).
O prima enigma a lumii am gasit-o in muzica. Emotia muzicala rascoleste predispozitia de a pune probleme si de a raspunde la ele. In esenta ei, muzica e o incredibila enigma care pune ordine in viata. Enigme vad peste tot in jurul meu si vreau sa le lamuresc prin legi. Blaga mi-a spus candva ca principiul conservarii enigmelor se bazeaza pe faptul ca enigmele lamurite prin legi devin ele insele enigmatice. N-am invatat inca sa regret cautarea ciudateniilor. Atata lumina am furat de afara cata am putut exprima in graiul meu. Din aceasta cauza, doresc sa ma viseze un poet si sa imi spuna directia in care merg, pentru ca poezia e o mare enigma pentru mine. Mi-e teama ca si poetul zilelor noastre toarna otrava in cerneluri si nu nu vede intotdeauna miscarile fundamentale ale vietii. Avem ceva din atmosfera locurilor unde nu are cine sa moara, ceva de alunecare intr-un vis pe care nimeni nu-l va visa niciodata, nici macar poetul.
Marea enigma din noi este moartea. Spunem ca moartea e o metafora, caci nimeni nu moare pentru el insusi. Ni s-a dat nu moartea, ci viata pe masura mortii care ne asteapta. Ce facem cu acest vechi zbor strivit precum falfairea spre haos a izvorului din vene?
Pe de alta parte, in interiorul nostru cresc enigme tot mai noi, incat cred ca se produc zilnic, asa cum Heraclit credea ca soarele se creeaza in fiecare dimineata, din nou, tocmai din aburii marii.
A trece de la o enigma la alta e tot o himera. Iata, de exemplu, ca dintre plante, nuferii par cei mai enigmatici. Nuferii nu-s flori ce cresc din apa, ci se oglindesc de pe tarm in lac. Pe luciul luminii noastre cresc florile din noi, dar noi le consideram reflectarea lumii din afara. De ce isi scutura omul nuferii de pe lacul situat sub fereastra sa? Oare asa ajunge omul la adevaruri absolute?
In inima mea traiesc cetati nenumarate si pustiuri fara sfarsit. Intr-una dintre cetati se afla o fantana cu apa rece si cristalina. Din aceasta fantana beau zilnic regele si curtenii sai. Daca se pun picaturi de otrava intr-insa pot innebuni, dar daca se bea apa din cupele de aur imi revin. Oare de ce enigma aurului transforma? Ilarion Argatu povesteste cum exista preoti care pot trai si dupa ce beau dintr-o cupa otravita, credinta invingand orice obstacol diavolesc. Asa se explica probabil faptul ca in templul cetatii din noi sunt lespezi tocite de fruntile inchinatorilor cu sau fara credinta, ingeri sau diavoli.
Daca privesti omul, totul pare foarte demult, aproape cazut dintr-o memorie astrala. Unde se duc aceste sloiuri numite enigme? Cea mai mare enigma a lumii este insusi omul. Solutiile lumilor ciudate sunt descoperite ca urmare a curiozitatii si cercetarii acestora. Cata reculegere aduce insa in cugetare viitorul, speranta omului? Ne vom risipi in spirale si numai viitorul ramane timpul renasterii enigmelor.
Am baut apa sfintita din pumnii enigmelor si am vazut ca e tragica soarta acestora: au nevoie de o religie numai a lor, dar nu gasim un zeu pentru enigme. Stim ca unde e credinta e si multa indoiala, dar enigmele fac parte din traditie si incercam uneori in van sa le gasim raspunsul in toate.