aseara, un telefon de la ruthie, la o ora la care deja inchisesem televizorul...
destul ca in casa sa navaleasca zarva de asta-vara, din serile cu vin rosu (ea), inghetata (eu), muzica si risete... cind cei din casa se refugiau in bucatarie si mincau sandvisuri.
si zilele cind fugeam inainte de rasarit la casa ei de la tara, fara ziare si radio... vorbind deodata amindoua, mereu ceva de amintit, de intrebat. oua prajite si lapte (eu)... salata de castraveti cu smintina (ea).
ruthie cinta la vioara, privind-o ai zice ca degetele ei nu stiu sa atinga strunele, ea stie sa faca si prajituri... sporovaieste intr-una, are un glas de copil, ride si obrajii i se inrosesc, nu-si gaseste locul nicaieri, se misca mereu.
tace doar cind cinta la vioara, cu ochii inchisi, obrazul rotund aplecat pe umar intr-o miscare de madona cu pruncul...

... o veselie care n-o lasa sa oboseasca, nici sa se izoleze... isi spune in gluma "mama ranitilor"... in preajma ei uiti sa taci, te scutura si trezeste copilul din tine... spune bancuri deocheate, uneori vorbeste cu tigara in coltul gurii, nu-i menajeaza pe barbati, toti se lauda ca... "ruthie, prietena mea"... cind ruthie pleaca.... ne intoarcem fiecare in tacerile noastre, timpul parca se aseaza pe noi, uitind sa mai curga.

aseara ruthie... "ce faci, fato?... deja in papuci? si tu cind mai traiesti?"... mi-a speriat linistea....

"...de miine", cu gindul la gradina ei in care toamna infloresc crizanteme galbene