Cum pot patrunde in piatra lumile neincepute si atatia nepriceputi? I-am vazut cum se intrec oglindindu-se in apa ce-mi foreaza inima de piatra, iar eu ma strecuram s-ajung mai repede in cealalta oglinda, in cerul neumbrit. Polifonia răului de stanca m-a indepartat, dar inca mai zace in mine trezirea disperarilor lumesti. Liliecii imi suiera deschizatura pesterii si nimeni nu pricepe ce si cum.
Piatra ma regreta ca pe fiul meu nenascut, imediat dupa ce m-am ridicat olog pe povarnisul dinspre mare. Crucile pe care le-am purtat o viata mi-au deschis orizonturile si peisajul spre lumea cealalta. A mai trecut un colt de vreme si crestea in mine o nostalgie pentru locuri care n-au existat, pentru un sange altfel colorat. Totu-i fara raspunsuri pana astazi, nu stim exact ce poate fi acel ceva din sangele albastru pe care se tot urca. Sa fie scarile interioare ale celor ce-au fost? Fapturi straine au stiut sa deschida usa podului meu spre vulcani si m-au dus unde ajungeam intotdeauna prea tarziu, in buza fantanii de lava. Alte fapturi, cu aripi, in locul magmei fierbinti, zareau in mine apa cristalina!
Nu vreau sa fiu lasat in buza fantanii! Pendulul inimii bate in peretii de piatra ai putului vremii. Cadentele ma picteaza uscat si-mi impregneaza zambetul Mona Lisei (de-ar stii Leonardo!). Neintelegand iadul in care ma inecam de cand imi furam singur zambetul timpului, ma preschimbam in ceea ce detestam: imi desfiintam adresa si de fiecare data ii dadeam iadului directie gresita. Si cum se face asta? Simplu, ma rostogoleam. Peste clopotul infiripat de umbrele amanarii starii de smoala, s-au adunat deopotriva in starea interna de piatra si clipe dulci, și clipe amare.
Daca as fi simtit sa cresc din mine ca florile de colt, albinele mi-ar fi ales polenul. Inflorirea cuvintelor era insa lectia interzisa. Ecoul zumzetului de albina astazi s-a intors peste mine, cu stanci cu tot, instapanindu-ma, ca si pe poet drumul de piatra. Cu un gest nomad printre fragmente, sunt descoperit de-atunci ca un bun liant al celorlalte pietre, al vecinelor “de breasla”. De bucurie, sper ca timpul sa se opreasca in bunastarea cerului. Cand esti mai mult infantil decat adult, ai senzatia cuvantului captiv intr-o paranteza dreapta si uiti de puterea pe care o ai, uiti ca esti unica piatra. Tainicele invingatoare sunt zilele si noptile noastre ce gonesc nebune prin palnia masinii timpului. In muntele in care ne-am nascut, stam la rand pentru incizia clipei, iar nestinsul dor de viata e devorat la fiecare mic dejun, si mai ales la Cina. Ca orice miez de lut, cum sa refuzi sarma ghimpata a secundei, specializata in incizii pe inima?
Mult mai treaz cand dorm, ma ating cele inca nescrise. Nu ma pot denumi sub lumina circulara ce-mi deschide ochiul si inteleg ca talentul de a suporta pedeapsa supravietuirii are ceva din lenea aristocrata. Sunt marfuit la tot ce sufla, ma contracta drumul pavat cu lucruri neinsemnate, iar intamplarile sunt coapte de taceri durabile. Si toate astea pentru ca atotprezenta nepasare este darul pe care-l face zilnic pietrei Creatorul.
Se face noapte din toate punctele cardinale. Voi fi total erodat in curand, si-atunci ne vom vorbi unul altuia printre stanci, printre copiii ce vor ajunge si ei praf, ca noi. Sufletul meu e nerabdator sa treaca in faza superioara de evolutie, in humusul negru, in cosmosul de giuvaiere ce guverneaza lumea de tacere. Acolo ratacesc cei de atunci, cei de ieri, parca dintotdeauna. Nimic nu mai conteaza la varsta singuratatii: piatra si-a facut datoria, piatra poate sa devina stea! Totul nu e altceva decat evolutie.