Acolo unde suntem si ne simtim tineri, trebuie sa ne cautam adanc si sa profitam, pentru ca doar in “inimile tinere” apar drumurile iubirii. Se face, uneori, ca te vezi insingurat, langa stelele mai triste, si nu inaintezi. Ingenunchezi in vant solar, pentru a-ti regasi iubirea si-ti amani triplarea in rugaciunea de adio. Teama de-a iubi n-ar trebui sa te faca decat sa asculti, sa privesti si sa taci tot ce-ti spune vantul solar. Nu te eliberezi de timp, si vrei sa evadezi din originar. Te doare intamplarea iubirii, timpul e ros in interior, si crezi ca esti blestemat astral. Sa aibe “individul izolat din om” radacini adanci in iad? Lasi pentru un "atunci" sa-ti urmezi aceasta inclinare, asta pentru ca nu esti capabil sa prezinti ce are sa se intample. Iar daca realizezi ca esti singur, te trezesti si mai singur, incercand discret sa iesi din curba autodispretului.
Cu ce pret se gaseste iubirea? Cand ea va mai veni, vei calatori simultan in tine si in afara ta, si incepi sa vezi cu ochii tuturor. Incoltesti in ea si ai impresia ca te intalnesti cu tine insuti. Preferi sa fie ceva adevarat in tot ce se intampla. Intre atatea inceputuri si sfarsituri, decupezi volume de sunete in aer. Cu graba unui gand nesabuit nu poti minti cand privesti direct in ochi pe cineva. Ramai sa ii sorbi parfumul, sa-ti infigi tarusul in destin, si lasi vanturile sa bata alene in orice directie. Dupa ce te convingi ca ea te iubeste ca om, consideri ca esti iubit de toate vietatile pamantului. Numai atunci ii dau voie ingerului sa intervina si sa regleze lucrurile!
Daca esti cumva fara de iluzii in iubire esti absorbit inevitabil. Te patrunzi ca n-ai nimic de savarsit, inaintea eventualei treziri petrecandu-ti ceasuri de euforie, de iresponsabilitate. Interferenta adevarurilor va fi singura cale prielnica trezirii tale. Se intampla cand iubesti sa te trezesti singur si sa nu poti indura povara amagirilor, a minciunilor trecute. In acest caz, nimic nu e urmarea faptelor tale, numai o alta iubire te salveaza. Nu te intorci la fosta iubire, si cauti una noua. Si daca vine iarna, cu al ei frig, iti vrei noua iubita aproape, inima ta ascultand tot ce spune inima celeilalte. Inima de barbat atunci se simte fericita.
Apogeul artificiului iubirii e un flagel al luciditatii. Fiind lucid, inveti sa astepti. De atata luciditate in iubire –dupa lungi perioade de asteptare- exista pericolul sa apara uitarea, care e la fel de dureroasa ca si asteptarea. E altfel de uitare, este uitare ca o pierdere. “Uitandu-te” in ea, ruga trece din vant solar in cort comun. Iubirea limpezeste interiorul cu privirea ei curate, nu te lasi infrant, stiind pentru ce lupti. Si trebuie sa o aluneci, geana serii inchizandu-si umbra de tristete a lunilor de cautare. Gandul nebun sopteste de obicei ca daca se evolueaza in iubire, se pune o caramida si in evolutia intregii specii umane. Cata vreme ea nu-ti spune ca te simte alunecat in templul ei, diamantul tau e considerat un fals. Recitindu-te, femeia-si schimba calculele, ii place diamantul altfel, cum nu-i placea in urma cu cateva luni. De fapt, viata e plina de capcane: isi lasa lumina si trebuie sa stii sa vezi umbrele produse de lumina ei.
Daca incepi sa gandesti, incepe sa-ti fie frica, daca insa te eliberezi in simturi, frica dispare, inima se nesfarseste, si iata cum te regasesti cautand iubirea!