Culoare de beton crud. Tavanul alb. Atmosferă de spital. Crud. Beton. De culoar alb.
Camera 1. Sau cum i-o fi spunând. La urma urmelor n-are nici o importanță, doar noi ne-am obișnuit să le numerotăm pe toate, de frica să nu uităm unde stăm. Și astfel tot timpul ne chinuim să ne aducem aminte: “parcă era … mi-aduc aminte, un culoar strâmt, pereți mucegăiți și nici o fereastră, mergi înainte, apoi se desprinde un culoar la stânga (știi care-i stânga? mâna de pe partea inimii, unul din puținele organe care ne strică geometria internă și uneori distracția. Mă rog, ar mai fi ficatul, pancreasul și încă câteva chestii care participă subtil la digestia emoțiilor de zi cu zi. Și evident inutilul apendix. Și ce e mai aiurea cu inima, nici măcar nu e undeva la mijloc, ca stomacul sau … deh, în fine) Si … acolo, la stanga, e a doua, ba nu!, a treia ușă la numărul 1”. Ilogic. Dar ce contează?
Pe ușă: o scrijelitură ce aduce vag a nr.1. Intru. O cameră mică, meschină, un pat în colț, ghemuit mai ceva decât bătrâna care-l locuiește cu nesaț … sau nu ... Îmi face semn din ochi să mă așez. Semnul, deși discret mă dezgustă prin fermitatea misogină. Femeie misogină? Mă decid să rămân în picioare.
- Ne-am întâlnit întâmplător, începe ea. Pe stradă. Un pretext, un oarecare pretext ne-a dat prilejul să ne privim în ochi: el … el n-avea un ochi, eu … eu nu prea aveam minte pe atunci. Și ce dacă, mi-am zis, îl plac și așa, fără un ochi. M-o place și el așa… fără minte. La un moment dat, în toiul discuției sau mai știi?, al iubirii abia înfiripate el s-a oprit, a scos ceva din buzunar și mi-a întins. Momentul, parșiv în sinea lui, căci eu eram preocupată mai mult de mine și n-am prea băgat de seamă ce vroia el. Câteva ore am gângurit prin parcuri, cafenele, străzi în vreme ce el îmi tot povestea despre nave spațiale și alieni. Apoi … pentru că tot eram pe stradă (cred, pe aceeași stradă), el … el s-a aruncat în fața primei mașini.
-Ha!
-Da, chiar așa. A murit, bineînțeles. Eu … eu eram … mă rog, am traversat strada și mi-am continuat drumul mai departe. În fond poate că nici nu-l cunoscusem. Poate mi se păruse. Mergând, frunzele cădeau pe lângă mine, vântul adia tandru o poveste de amor nefericit, dar eu … eu eram din ce în ce mai veselă, căci viața începea să prindă contur și zeci de înțelesuri se zbăteau în pieptul meu. Abia într-un târziu mi-am dat seama că în mâna stângă (fatidică coincidență…) țineam strâns ceva.
-Aha! Ce?
-Un ochi.
-Un ochi ?!? urlu eu, vag dezgustat.
-Da, îmi răspunde ea, cu același calm imparțial: Ochiul Minții Lui.