Nu știu dacă cineva va ințelege ceea ce vreau să spun aici...dar e mai puțin important, fiindcă de aceea e
doar la secțiunea ,,personale''.

Uneori mergem pe drumuri pustii și după un timp iubim această singurătate.Lumea fără oameni are farmecul ei.Grandios câteodată.
Așa eram și eu. Sorbind lumea prin toată ființa mea, la un moment dat mi s-a făcut sete.M-am apropiat de un pârâu să-mi potolesc setea, și după ce am băut am zărit în apa încă tulburată o imagine. Imaginea cuiva. M-am ridicat să văd, însă nu era nimeni. Am privit iarăși apa: unul din colțurile adevărului ieșea din prundișul de pe fundul apei. Am întins mâna să îl apuc, dar un sarpe cu solzii de aur mi-o luase înainte.
- Tu nu ai tovarăș de drum, mi-a spus.Colțul acesta e numai al celor ce au tovarăș de drum.

Am zărit din nou umbra oglindită și-am ridicat privirea.Era un om, fără chip, fără ani, fără nume. Era Anonimul meu tovarăș de drum.Eu mergeam pe un mal al apei, el pe altul, dar nu avea nici o importanța cât timp mergeam în același sens.Uneori râsetele noastre se întâlneau deasupra apei, alteori durerile noaste cadeau ca pietrele pe fundul pârâului.
Într-o zi, o ceața densă a acoperit lumea. Eu l-am strigat, și-o vreme chiar l-am auzit răspunzând.Apoi nu s-a mai auzit nimic...Ceața s-a ridicat după ce liniștea înghițise pădurea.

Era din nou soare strălucitor.Nu mai era nimeni pe celălalt mal.
Din adâncul apei șarpele mă privea fix.
-Þi-ai pierdut tovarășul de drum, a spus el.
-Mi-am pierdut tovarășul de drum, am repetat eu cu jumătate de ființă.
Apoi, s-a dus...Cu adevăr cu tot!

Padurea se terminase,la marginea ei se întindea orașul,iar pârâul se vărsa în râul care, ca și altădată, traversa un oraș plin de gunoaie.