Revin mereu in acelasi loc, in intimitatea unde planetele se atrag. Este o hartuire a naturii, acel “deodata” e mozaicat in haos. Si cum inca nu m-am nascut de tot, realizez ca nisipul miscator pe care-am revenit ne-a fost dat ca sa murim. Doar prin nisip speram. Ma mai hranesc din trecut si rup bucata de secunde netraite. Cu ochii in tavanul lumii, soptesc celor ce vor sa ma asculte: “Tineti-ma de mana, caci drumul mi se pare tot mai lung, si mi-am desenat pe creier o lume unde sa m-arunc! Sunt vremuri tulburi si-ncerc sa ma salvez, sa mai fac cate ceva, daca se poate.”
Si toata aceasta umilinta a haosului mi-o inving prin poezia vietii. Ideile mele cu rima vor duce lumea mai departe, iar urmatoarea viata o voi dedica versurilor albe. Poate voi incetini astfel cate ceva in mersul cosmic. Deocamdata, in catedrala fara de vina a versurilor beau timpurile fara de margini. Nu stiu secunda care ne mai naste, lumina care ne cunoaste. Sunt prea incet sa sper, sa iau cararea care imi convine, prin sprijinul pe cele doua maluri: lumesc si ceresc. E noaptea cat sa spele o mie de pacate, dar cu cine, numai cu acele cuvinte care imi vorbesc planurile? Cand nimic nu ma atrage, deschid portile romanului adolescentului miop. Nici nu voi creste, nici nu voi scadea, ci voi sta la rand cuminte si drept pentru a prinde macar o noua unda din miscarea Universului. Indiferent ca voi astepta pe peronul poeziei sau al romanului commercial, cratima dintre cuvinte, adica dintre mine si viata de apoi -e un fir de ata, cu multe noduri dureroase.
Dupa ce mi s-a indoit apa cu sange, mi se vor culege spinii si ma voi indrepta spre varsta-curcubeu. Am impresia acum ca mi se scurg doua vieti in acelasi timp, fiind acoperit de siguranta ca in curand voi reusi sublim in constelatii cu simboluri grele. Cand valoarea trezirilor e asa inalta, uit sa cer pana si ajutor. Negandind in mic, cuvantul isi castiga sensul si portile ti se deschid, pentru ca in mijloc de dificultate e acel miros de aburi ce divide secundele pe care nu le regasesti. Adulmec si eu, dupa posibilitati, mirosul, si-l simt ca pe-o nemurire in care urmeaza sa ma inchei. Aburii formeaza-n mine nori, furtuna. Norii chemati sa danseze au propria viata, din care ramane nimicul sau asa-zisul cer senin din eu. In realitate, numai pe patul rabdarii se zbat multiplu esentele vii ale naturii (interioare).
Vremelnicia isi casca adeseori abisul si te intorci usor in carne. Ajung azi sa trec zilele cu sacii, sa ma tarai din strafund de mine si sa-mi duc ce pot in patru colturi. Ma intalnesc cu copilaria prin statiile unei minuni, si revad cum am scapat nefulgerat. Si mai tarziu, cand sufletul se va-mpiedica si va cadea mereu, intelepciunea va fi fost mersul mai departe. Ce mi s-a facut mi se va mai face, misterul e trairea, este ca si cum prietenii vin si pleaca. M-am mintit in fiecare zi si adevarul este descifrat tarziu. Totul e haos! Decat in astfel de lumina stearsa, mai bine in obscuritate. "Stiu ca nu stiu nimic, si nici macar asta nu stiu", bine-a zis Socrate.