Soul Hunting (…sau Vânãtoare de Suflet)

Totul a început destul de confuz. Cine s-ar fi gândit cã o simplã cãlãtorie, aparent banalã, cu tramvaiul, mã va tulbura atât. Era ca în ceațã, o incursiune în necunoscut. Mi se pãrea cã toți sunt acolo cu un motiv. Destinul a decis ca doamna cu privirea intepenita drept sa stea pe al 5-lea scaun de la geam. Ma intrebam ce s-a intamplat cu mine. Era oare atat de importanta aceasta calatorie?! Necunoscutul, neintelesul ma izbeau fara mila. Si brusc am realizat ce nu intelesesem in cei 25 de ani de cand am deschis ochii in aceasta lume. Brusc, nenatural, o imagine nascuta din asfalt ma nelinistea. Era ca shi cum cel mai frumos trandafir rosu se nascuse din ruina. Nu puteam realiza ce se intampla cu mine.
Vedeam un tablou. Era a unui pictor tanar si exuberant. Era atat de tanar. Pensula lui avea o vigoare specifica. Vedeam prospetimea unei primaveri misterioase. Acum, imaginea imi revine din nou pe retina. Incerc sa trec dincolo de lumesc si sa descopar taina acestei minuni. Prin labirintul acesta luxuriant, plin de curbe strambe si carari abrupte, pasesc cu teama. Treapta dupa treapta, idee dupa idee, lumina de lumina, simt ca ma afund in viata mea. Premiera filmului e un lucru nemaipomenit. E prima oara cand vad acest scenariu. Trebuie sa fi binecuvantat pentru a „prinde” chiar premiera. Stiam ca pana acum sufletul mi-e plin de neexplorat, dar nu realizam ca e o lupta. Un razboi al interiorului: anticorpi ai ideilor in lupta cu mizeria exteriorului. Acest tablou imi arata totul. E atat de frumos, e totusi in monstruozitatea sa, ceva sublim. Stiti cadrul de sfarsit al unui film? Sunt scrisi, pe rand, protagonistii. Eu nu recunosc personajele acestui box-office. Sa fiu eu nevinovata aceea? De ce alerg? Si unde? Mi-e frica, asemenea copilului cel mic. Aceasta experienta mi-ar putea purta soarta, incurcata oriqum, intr-un loc de unde nu as mai putea evada.
Vreau sa plece, sa nu mai existe. As vrea sa nu ma mai cheme. Vocea aceasta seamana cu suieratul trenului de la ora 17. Intotdeauna m-am gandit de ce suiera trenul exact la ora fixa. Mi-e teama de aceeasi frica nemaiintalnita pentru ca odata si odata ma va ridica din nou pe brate, ma va intoxica si ma va face sa-mi uit existenta.
Dar parca nu faptul ca mi-as putea uita existenta ma ranea. Vroiam sa inghet momentul, sa revad fotografia acestei zile ca o imagine artistica.
Cuvintele tabloului aveau in substratul lor atat de fin, framantari tacute si frustrrari nebanuite.
Cand il priveam nu stiu ce forte adanci ma faceau sa tremur, sa vibrez ca si corzile neintinse a unei viori chinuite de un cantec grav si amenintator.
Vedeam copaci si frunze greoaie. Era ca la inceputul lumii cand sufletele paradisului nu vroiau sa coboare pe pamant. Aleargau de insusi Creatorul care le scrisese deja povestea vietii. Daca as fi acum un suflet voiajor probabil nici eu nu as renunta la vata sfanta. Alta data as fi fost incantata. Dar nu acum. E prea trist pamantul, e prea necajit. Lumea au uitat sa mai zambeasca.
E o liniste tremuranda. Copacii ne descopera oamenii veacurilor trecute. Sufletele nu mai zabovesc pe Glob acum. Sunt fantome, strigoi ce bantuiesc pentru eternitate prezenta noastra. Sa fiu eu acel suflet care fuge spre lumina? A coborat. E in vale acum. Alaturi de nemilosii lupi, alearga. De ce? A vazut ce inseamna crima. Nu s-a gandit niciodata ca un copac ii va spune mai mult decat cerul sau stelele. Lumina e confuza in spatele ei. Alearga spre lumina. Copacii, „platesc” tributul vietii. Unii vietuiesc in trunchiuri groase ca stanele de piatra, iar altii sunt doar figuranti. Par sa fie o casta inarmata ce pazeste o lume. Copacul mai mare ascunde ceva. Sau poate e stapanul lor. Fata e sufletul meu. Sa fie sfletul meu intruchipat in ea? M-as considera atunci superioara tutror. Poate animalele sunt sufletele oamenilor ce ma inconjoara. Totul se rezuma la poate. Copacii sunt niste fiinte ce poarta pe fruntea lor pacatul nostru originar. Sunt sulete ce-au parasit Pamantul pentru iertarea noastra. Ele, in vina lor, ne leaga de celest.
E oare sufletul meu atat de orb incat sa nu poata vedea „drumul”? E trist, o nuanta pasatoare de gri. Dar nu cred ca ceata aceasta nu ma lasa sa vad. Sunt eu de vina pentru ca am ajuns sa ma calauzesc dupa instinct. Nu am vrut niciodata sa se intample asta, dar m-am supus legilor. Cand lumea tipa, in glasul ei se-aude si vocea mea. Daca nu ar fi asa probabil m-ar considera o nefericita. Dar ce e fericirea? Bucuria de a trai e ceea ce simti tu, e zambetul sufletului tau, nu a altora. Dar am uitat de mult acest lucru. Asa, dezumanizati, ne integram perfect in lumea bestiilor. Ne ascundem mereu, alergam spre viitor atat de repede incat daca am putea ne-am renega trecutul. Cautam mereu o scapare. Daca s-ar vedea si cerul, cu siguranta padurea ar fi infernul in comparatie cu acesta. Dar daca de fapt acesta e paradisul? Si cele mai fioroase fiinte sunt ale lui Dzeu. Daca padurea aceasta e un eden uitat, e frumusetea cea mai de pret. Bucuria si frumosul sunt doar cuvinte imbibate adesea in serul subiectivismului. Sunt oameni a carui paradis e o padure. Simplitatea lor e grandioasa, e admirabila.
De obicei visez. De fapt sunt bolnav de vis. Sunt mereu in carantina ideilor mele. Lumea nu are cum sa le priceapa pentru ca nu au descoperit inca leacul.
Dar acum nu a fost vis. Totul era atat de real incat daca m-ar fi ciupit cineva as fi simtit o durere enorma. Doar o coincidenta m-a purtat, asemenea unui vant in lumea asta nescotocita. M-a lasat brusc si a plecat. In vis nu exista coincidente. Eram in miscatoarea numarul 5, masinaria ce ma purta mereu spre serviciu si am gasit ce cautam de mult. Am cautat mereu acel moment in care adevarul sa mi se arate, sa ma elibereze de ganduri si sa-mi dea aripi. Acum am inteles tot ce nu puteam intelege. Nu-mi mai e teama de nimic. In noaptea aceasta voi fi linistita, iar dimineata nu ma voi mai trezi cu teama de a trai.
As vrea sa spun cuiva despre imaginea aceasta, ce ma izbeste amenitator de cate ori urc in tramvai. Imi amintesc ziua aceea si acum, dupa 30 de ani, cand totul a ramas doar o data prafuita, insemnata cu rosu intr-un calendar de mult trecut.
E o liniste tremuranda si acum. Copacii, la fel de colosali ma face sa-mi fie teama. Dar nu mai e misterul. E frumos totusi. In orice moment poate aparea ceva. E un tablou ce se misca, se schimba. Azi e verde, maine gri. Acum e alb. Nu e alb pentru ca ceva mi-a sters imaginea din memorie. E alb pentru ca albul inseamna mai mult decat tot curcubeul la un loc. Acum vad umbrele, vad linii verticale, orizontale albe. Ati vazut vreodata un tablou alb? E mai frumos decat orice alta pictura. Se schimba mereu: canta, se stramba, zambeste si plange. Tot ce conteaza e umbra. Lumina isi reflecta cel mai frumos oglindirea intr-un tablou alb. Intaia oara cand m-am vazut intr-un tablou alb am realizat ca mai frumos de atat nu se poate. Arta e o imitatie, dar cadrul alb e viata insasi. Acum imi marturisesc pacatul: am descoperit misterul. Sunt implinita!



by Oana Iacovițã