Mă uit pe geam și văd cum se ridică-ncet, scrijelind orizontul, un soare prea pal să mai răsară. Mă-ntreb de ce nu mai e la fel de cald ca ieri. Îl rog să îmi răspundă și să mă lase a-i înțelege paloarea. Mă privește tăcut, își apleacă o rază, își adună coama și mă-nvăluie într-o lumină caldă. Mi-e frică și am impresia șubredă că mă cufund într-un întuneric alb. Simt cum mă izbește, mă îneacă, mă adâncește în necunoscut. Văd aripi negre și ochi de tăciune. Mă privesc amenințători, dar calzi și familiari. Am impresia că sunt acasă. Recunosc ochii aceia negri de parcă m-aș privi într-o oglindă ciobită, simt un miros înecăcios ca atunci când uita cineva mâncarea pe plită, se afuma, pătrundea în cameră și se îmbiba în parfumul pielii mele amenințându-mi înfricoșător nasul. Ceva curios mă pătrunde, mă învăluie și îmi vorbește într-un mod plăcut. Mi-e teamă totuși de necunoscut. Fug și mă ascund. Dar unde? Alerg în spatele unei neguri. Da! Acolo îmi voi găsi liniștea. Ajung sfârșită și fără putere în locul ce-mi promisese pace. Acolo, negura se sfârșise și paloarea cea adâncă a soarelui mâ izbește din nou. Încerc să-nțeleg tristețea lui și căderea în gol pe care o simt. O voce blândă și calmă mă-nconjoară. Acum înțeleg totul. Istoria acestei zile era de mult timp scrisă. Soarele strălucea la fel de frumos ca acum două zile, dar ochii mei nu-i vedeau razele. Iar eu coboram din raiul simțirilor mele. Fără să știu, vroiam să plec din paradis. Asta e natura oamenilor. Nu-și dau seama de minunăția vieții doar atunci când au trecut de ea.