Dialog tineresc între un curios care trage să moară și un profesor de religie din Pitești (Grupul Școlar nr.8), Corșoreanu Gabriel - inteligent mai tot timpul, învățat și patristic pe alocuri



- Domnule profesor, cât de așteptată este acum religia în școală? Sunt mulți tineri care vin la biserică, dar dincolo de această realitate, cred că nu convingerea îi aduce, cu precădere, în acel spațiu. Poate fi și o modă, o superstiție, incusiv căutarea unui confort al conștiinței, confort înțeles superficial...
- Când vorbim de așteptare, este obligatoriu să avem în vedere impactul, să-l considerăm. Iar astăzi este același impact care, probabil, a fost din totdeauna, numai că, în vremurile trecute, mentalitatea poporului era abia tangentă cu gândirea de substrat religios, ceea ce nu făcea o distincție clară, vizibilă social, între comportamentul desatralizat, în sens modern al cuvântului, și comportamentul autentic religios, asumat ca atare. Cu alte cuvinte, să fii religios nu era o modă și nu te releva astfel distincțiilor sociale căutate. Un atare comportament nu ieșea în evidență. Acum aceasta distincție este precisă, păstrându-i, bineînțeles, acestui cuvânt conținutul de relativitate.
Un sfânt părinte contemporan spunea că tot ceea ce se petrece în comportamentul părut religios al maselor seamănă cu ce se întâmplă la trecerea semaforizată a unei străzi: când se face verde, majoritatea trec imitând trecerea celor de dinaintea lor, fără să se mai asigure, la rândul lor. Într-un fel având încredere în ceilalți. Dar, pentru ca această comparație a cuviosului părinte să fie înțeleasă mai în consistența sa, noi, românii, nefiind de mult timp familiarizați cu semaforul, am putea înlocui, pentru moment, viziunea cu ceea ce se întâmplă în marginea unei ape, la trecerea cârdului de oi. Nici o dobitoacă nu se încumetă să parcurgă obstacole care nu pare a fi de o natură cunoscută, familiară, până când nu cade accidental sau nu este întinsă o alta de dinapoia ei. Bineînțeles, fără să existe vreo intuiție în ceea ce privește adâncimea apei... Acest neajuns poate fi cu greu compensat prin capacitatea de obișnuință a animalului cu mediul natural frecventat (memorie?!) și prin obișnuință și încredere în păstor. Aceste salturi se fac greu, deseori sunt însoțite de spaime, pentru om - spaime ontologice. În existența acestui fenomen nu contează nici măcar abundența de verdeață de pe malul celălalt.
- Aveți, domnule profesor, o viziune aproape ludică și, în aceeași măsură, bogată în coordonate psihologice. Dacă aș fi elev aș fi interesat să aprofundez... În plan concret, cum se deosebesc cele două tipuri de comportament?
- Astăzi, comportamentul uman este mai ușor de încadrat, este mult mai evident, având toată libertatea de manifestare. Pe de altă parte, credința nu mai poate fi observată decât la cei foarte inteligenți, care și-o asumă și o
înțeleg, și la cei proști, care o intuiesc, în principal. Cei din urmă, fiind uneori la fel de profunzi ca și cei dintâi. Trebuie făcută o precizare, atât pentru prudența mea cât și pentru confortul unor cititori: când am spus "prost" am avut în vedere, în primul rând, gingășia și nevinovăția cuvântului.
- Cum apreciați implicarea Bisericii Ortodoxe Române, evident, prin reprezentanta ei teritorială - Episcopia Argeșului și Muscelului, în procesul de învățământ local?
- Spre surprinderea mea, Prea Sfințitul Calinic a fost foarte interesat de tot ce se întâmplă în județul Argeș cu predarea religiei în școală, participând, nu oricum, ci personal, la cercuri pedagogice, propunând teme și discuții. Nu cred că mulți ierarhi se coboară din înălțimea rangurilor oficiale, pentru a afla direct situația pregătirii elevilor, cât și nivelul de pregătire al profesorilor care le-ar putea călăuzi convingerile.
- Predați religie la un grup școlar în Pitești. Aveți eficiență? Călăuziți, întăriți credința, faceți convertiri?
- Nu. Nu îmi propun așa ceva, decât în subsidiar, ca efect și poate ca principiu, dacă nu este mult spus și ne rămâne astfel loc pentru puțină smerenie...
- Atunci sunteți un provocator!...
- Da, într-adevăr, eu provoc dezbaterea asupra necesității dumnezeirii în lume, în toate aspectele vieții, plecând de la componenta ei empirică și de la potențialele beneficii imediate ale credinței. Le spun deseori elevilor că nimeni nu te poate obliga să crezi în ceva, nici în Biserică, nici în viața de apoi, nici chiar în Dumnezeu, deși acestea nu sunt atât de distincte precum ne par nouă, ci stau la comun. Nici chiar Dumnezeu nu te obligă să I te supui astfel. Ce spun acum e chiar banal, dar banalul este de bază în asimilare, verificat..., prezent în viața de zi cu zi. Opțiunea fiecăruia este măsură în definitivarea sinelui fiecăruia. Eu doar stimulez tendința ființială a elevului către un răspuns la problema existenței lui Dumnezeu, răspuns care, la început, poate să fie nesigur, fie într-un sens, fie în celălalt.
- Îmi scuzați curiozitatea, sunteți și preot?
- Nu, deși ar cam trebui să fiu...
- Vorbeați despre răspuns... Cu dumneavoastră cum s-a întâmplat? Ați ajuns la aceste convingeri prin educație familială, prin preocupări livrești sau prin experiență personală?
- Parcursul spiritual se întâmplă rar. În plus, este și greu să-i găsim premise într-un singur aspect dintre cele enumerate. Dacă doriți un răspuns teologic vă spun că omul nu cade într-un gol neutru, ci în experiența binelui și a răului. Personal, consider că preponderența este conținută în experiență. Experiența ține de ochii trupești, ducând către lumina care hrănește ochii duhovnicești. Dar de experiență ne folosim în viața de zi cu zi cei mai mulți dintre noi. Excepție fac genialii, porintre care, din acest punct de vedere, sunt și proștii. La ambele dispoziții de receptare a lumii și a vieții nu este necesară o experiență consistentă, convingerile decurg din intuiție.
- Din această perspectivă a dumneaoastră, pe care o gasesc cel puțin... provocatoare, care este diferența dintre cele două calități religioase?
- Geniile i-au în calcul inclusiv experiența profană, pe care și-o subsumează valorificându-și-o, pe când proștii nici măcar nu sunt interesați. La ceea ce ajung ei, ajung prin propriile calități sufletești.
- În realitate, fiecare om are o predispoziție religioasă, pe care și-o cultivă sau nu, care este sau nu este stimulată. Cel mai adesea fiind stimulată din exterior. Ce forme ia aceasta în ceea ce-i privește pe elevii actualei generații, este vizibilă?
- E greu de dat un asemenea răspuns, dacă e sau nu vizibilă. Am în vedere aici pe cei care nu cunosc mai nimic din credința ortodoxă, cum sunt elevii despre care mă întrebați. Pe lângă asta, datorită vârstei fragede, încă nu pot avea nici convingeri care să fie verificate și, mai apoi să fie vizibile în comportament. Unul dintre motive este dictat de complexul de inferioritate pe care-l aduce cu sine credința în Dumnezeu. Fără a putea argumenta, fără forța de a fi clari și convingători, ei, cei presupus credincioși, simt un disconfort în grupul din care fac parte. În același timp, majoritatea recunosc existența lui Dumnezeu la nivel declarativ, dar El nu este lăsat să fie prezent și în interiorul lor, pentru că percepția între Bine și rău nu este încă precizată și conștientizată prin efect.
- Se odihnește diavolul în atingerile dintr-o discotecă, de pildă? Puteți să răspundeți ajutându-vă de experiența personală, de amintiri sau folosind idei pe care le veți fi găsit în literatura religioasă...
- La nivel popular se bănuiește că discoteca este spațiul de manifestare și de corupere al diavolului. Însă în literatura religioasă găsim cu totul altceva: indiferent de loc, dacă e biserică sau discotecă, diavolul poate fi la fel de prezent, chiar mai prezent în biserică, pentru că acolo are de luptat mai mult. La discotecă merge să se recreeze... Într-adevăr, casa lui Dumnezeu este biserica și casa diavolului este discoteca, iar dansul nu are nimic rău în el din punct de vedere moral, ci rău este scopul pentru care este practicat, un scop despărțitor...
- De unde vine această alergare înspre sexualitate, care de multe ori are forma unei spaime?
- Cum de mi-ați adresat această întrebare? Din amintiri sau din lecturi? Teologic, vine din frica de moarte, pervertită în căutarea plăcerii la îndemână.
- Rânduiala pe care o are Biserica, posturi, alte înfrânări, abstinență, nu poate fi percepută, atât în rândul tinerilor cât și în cel al neinițiaților, ca fiind una anacronică și retrogradă?
- Vă voi da două răspunsuri. Unul este din perspectivă rațională, care, în înțelesul de retrograd, își are chiar sursa în divinitate, înapoi la Hristos, și alt răspuns este teologic, pe care vi-l pot da numai printr-o minimă nuanțare a răspunsului inițial, cel rațional... Pe de altă parte, dintr-un punct de vedere detașat de planul religios, este firesc ca o minte lipsita de argumentul credinței să conceapă ca fiind nefirească satisfacerea unei dorințe personale, atât de stringente... Dacă doriți un răspuns și mai consistent, se poate spune ca argumentul dorinței de a-ți satisface poftele este chiar setea de extaz, căutat spre a fi împlinită într-o dragoste împărtășită total, fără a se ști că aceasta se poate împlini numai în Dumnezeu. Drept reacție, avem preocuparea omului neștiutor în a-și împlini iubirile în iubiri consumate imediat.
- Aceste "iubiri" ale neștiutorilor, ziceți dumneavoastră, nu sunt împlinite de fapt în ei înșiși? Doar atât?!
- Dacă am înțeles bine întrebarea, consider că acest "consum", în interpretarea teologică este doar material, care, din păcate, nu aduce râvnita împlinire, ci, surprinzător, contrariul ei. Așa se face că răspunsul Mântuitorului, pe care l-a dat desfrânatei, a fost: "Iertate îți sunt păcatele căci mult ai iubit."
- Acest citat face referire la consistența căinței, implicit la iubirea pentru Dumnezeu, nu la "iubirea" din timpul desfrânării.
- Desigur că așa este.
- Cum vedeți înțelesul pe care și l-au însușit eronat masele?
- În cruce...


Literatorul, nr. 15 (21), 23 aprilie 2004