... subtil, cuțitul se răsucește în rană. Exact în inimă! nici nu putea rata...

A intrat cu ceva timp în urmă... să fi fost clipe... ore... zile... cine a mai ținut socoteala?
Simt doar cum mi se scurge fiecare picătură de viață, îmi ia o bucățică de iubire de ici, una de colo, fiecare dorință... pe rând, nu toate deodată... toate sunt îndepărtate meticulos de către vârful de oțel, de parcă e otrăvit.
Mă gândesc (și mă mir că mai pot gândi) că poate... nu e cuțit, poate e o săgeată și nu mi-am dat eu seama, dar... cine mânuiește arcul? la fel nu știu nici în a cui mână se află cuțitul... doar un râs sarcastic răsună în depărtare!
Sus, pe zidul bisericii nu se vede decât umbra povestirii unui eșafod, iar dincolo de ziduri străjuiesc solemn crucile prin iarba ce le acoperă an de an.

... și dealul uită încet că a fost deal...

Și mai smulge din mine câte o amintire... era una frumoasă, păcat de ea!

Simt o împunsătură puternică și lama îmi ajunge la teamă. Ah, sărăcuța! ea stătea ascunsă în colțul unei eșarfe de la... de la cine era oare? sau... de la ce?
Încep să simt frica, dar nu e frica de inevitabil, ci îmi este frică de „ce voi face dacă, totuși, nu e acesta sfârșitul?”

Apoi... un țipăt puternic...
... și respirația se scurge alene, nici ei nu-i vine să creadă că e ultima, de parcă ar fi câștigat vreun premiu, ceva, așa e de emoționată...
... și ochii, acum de sticlă, păstrează o ultimă imagine, și asta alb-negru, căci retina nu mai e în stare să distingă culorile, dar știe că... te-a văzut pe tine... alergai să mă prinzi în brațe...
... urechile știu! da, ele încă știu ce s-a întâmplat: ți-au auzit pașii disperați și strigătul, doar că... nu l-au recunoscut... Nu te-au recunoscut pentru că nici tu nu mai ești TU acum...

... mă cutremur... și cad!

Simt aievea cum trupul mi se izbește de treptele reci și colțuroase și degetele mi se încleiază...

... totul devine bleumarin...