Cine spunea că o viață fără dragoste este ca un an fără primăvară? Nu mai țin minte... Astenie de primăvară, când inima obosește de la zbuciumul năvalnic ce a cuprins-o când s-a reîmprospăt și ea renăscându-se parcă împreună cu natura, după lunga hibernare de iarnă, inima se trezește ca și frumoasa adormită din somnu-i de 100 de ani ce cu o mână caldă și tremurândă înlătură pânzele de păianjen din juru-i și... respiră adânc parfumul aerului curat. Aerul călduț de primăvară probabil că ne pune sângele în mișcare și el va da în clocot poate mai devreme decât vara, doar la o încrucișare fugară de priviri sau de la o atingere ce îmbujorează...

Dragostea, se spune e o boala, nu ai chef de nimic, de mancare, de plimbare, toata ziua stai si te gandesti la el sau ea...si cand il/o vezi ti se taie respiratia, inima bate nebuna, iti tremura genunchii, etc. Dar e o boala necesara care ne face sa traim intens si nebuneste. Fiecare iubire e importanta chiar daca e trecatoare sau stabila, e importanta daca iti aduce ceva nou sau daca iti lasa o amintire frumoasa .
Blestemul timpului. Timpul care fuge...Trecutul e trecut, prezentul e CLIPA...doar clipa care trece prin noi, iar viitorul...un mister.
Insusi faptul ca in fiecare clipa apartinem unui prezent in miscare, pierzand pentru totdeauna momentul care tocmai a trecut, echivaleaza cu a spune ca nu putem fi niciodata siguri despre ce inseamna “sa fi”, pentru ca experienta directa nu e cea de a fi, ci de a ne irosi neincetat existenta intr-un mod iremediabil. Prezentul se reduce la...nimic.
Din pacate, existenta umana nu e ceea ce este, datorita naturii sale temporare. Timpul ne ingradeste. Si atunci nu e oare pacat sa il irosesc, de exemplu, pentru a ma privi prin termenii de bine si de rau ?
Cand dintr-un motiv sau altul ne inchidem sufletul el nu inceteaza de a functiona doar ca se umple de durere si noi suntem pe zi ce trece tot mai tristi, tot mai pustiitzi. Griji si stress cotidian…ce pretexte minunate pentru a ne ignora pe noi. Cat de frumos e iarna cand trec oameni pe starada imbujoratzi macar de frig. Cateodata nu inteleg cum ar trebui sa ma simt si ma feresc, in ochii mei goi cu sigurantza nu potzi afla ce ma framanta si in ce masura… Da, suntem tot mai tristi, in secolul modern a disparut odata cu aparitzia tehnoliogiei spiritul romantic. Tehnologia trebuia sa ne salveze si sa ne cumparam timp si totusi nu a fost asa, timpul e din ce in ce mai putin si imi refulez dramele si temerile. E o doza de egoism in asta – eu nu vreau sa sufar si ma prefac ca e OK. Nu este. Dar cine altcineva o poate sti? De veghe in lumea competitivitatzii nu pot sa ma arat ca o ratata ci sa imi proiectez imaginea pe care cei care trebuie sa o “cumpere” o pot accepta.
De multe ori noaptea ma gandesc la mine si … scriu cu sarguintza in ceea ce va fi romanul despre viatza mea de-ar fi sa il public candva. Ma descarc si ma deconectez dar oare asternand pe monitor durerea mea castig ceva? Parca nimic nu s-a schimbat de anul trecut…si sunt tot mai trista…

Omul, “ascuns” în singurătate, meditează mult, dar această manifestare îmbracă forma unei suferințe personale, își trăiește îndelung amintirile, reale sau modificate, amplificate negativ de imaginația sau de memoria selectivă și subiectivă (în sensul negativ), dându-le, de regulă, o notă gravă și deprimantă: exagerarea eșecurilor și a greșelilor proprii îi crează un sentiment de insatisfacție pentru trecut care generează descurajare și teamă pentru viitor. Se spune că analiza lucidă a unei emoții puternice sau a unui sentiment astenic (depresiv), duce la scăderea tensiunii afective negative. Totuși, analiza nu anulează sentimentele pesimiste, poate pentru că nu poate fi, în nici într-un caz vorba de analiza lucidă despre care se spune că este necesară ci de una marcată de spiritul critic, sau mai mult autocritic al persoanei depresive. În plus, introspecția profundă și repetată crează un cerc vicios în care cauzele se transformă în efecte și efectele în cauze.
De exemplu, o persoană care suferă un eșec sentimental poate deveni, pentru o perioadă, depresivă. Analizând, disecând în mod excesiv și autocritic slăbiciunea sa, depresia, persoana poate să se îndepărteze de realitate într-o lume a construcțiilor subiectiviste (și cum depresia se manifestă prin autoacuzare, fiind o cauză a unui complex de inferioritate) să se autoconvingă de imposibilitatea unor contacte afective sănătoase cu cei din jur chiar din cauza faptului că se consideră o persoană bolnavă, depresivă. Efectul (depresia) se poate așadar transforma în cauză și poate determina alte efecte, opuse celor așteptate.

Pasiune, o goliciune in suflet, o incapacitate de sentiment firav, o furie precum ura, intensitate, nebunie. De ce te temi? De cine? Ce ai face dacă nu ți-ar fi teamă? Cum ar fi o lume fără constrângeri – un haos incredibil, nesfârșit? O existență fără pasiune? Un hău al disperării, un haos mai adânc și mai imperturbabil. Unde e nebunia unor zile, ah, acele zile și acele nopți . . . ardeam în clipa care fuge dar o trăiam intens, maximal și . . . te iubeam, da, te iubeam în felul meu. Himeră, ai părăsi din nou inima mea pustiită după ce vei fi inspectat-o zdrobind-o sub picioare. Cruzimea ta. Conștiința ta, demonii tăi personali. Iar eu nu pot a suspina după tine. În viața mea nu e acum loc, nu e acum timp. Aceasta era rațiunea. Sau scuza. Și atunci de ce un dor de tine mă cuprinde necontrolat și tremur? Pleopele șovăie să rămână deschise și înainte de a cădea în visare apari ca un duh rău prevestindu-ți prezența în somnul meu frustrant. „Appassionata” vibrează în atmosferă și o fredonez prin buzele-mi întredeschise. De unde se aude?