Au gasit hartia mototolita in buzunarul de la pantaloni atunci cand cautau vreun act care sa-i ajute sa identifice cadavrul. Chipul sau parea epuizat si plans, iar trasaturile sale frumoase de odinioara disparusera sub culoarea purpurie a pielii. Atarna acolo, deasupra patului, lipsit de vlaga. Se strangulase cu esarfa mea visinie pe care i-o daruisem cu 2 zile in urma cand am implinit fix sase luni de la primul sarut. Primul sarut... atat de dulce de tandru, incat parea intiparit pentru totdeauna pe buzele sale carnoase. In fiecare zambet, in fiecare cuvant... sarutul acela radia mereu pe chipul sau ca si cum ar fi fost cel dintai si ultimul pe care avea sa-l mai primeasca. Se balansa usor in bataia vantului rece de februarie, o data cu perdeaua de la fereastra, inlantuindu-se intr-un dans al mortii, linistit, dar etern. Un copil care locuia in blocul de peste drum ii zarise trupul spanzurat de lustra. Ce tragedie. Presa vuia a doua zi speculand tot felul de motive pentru care s-ar fi sinucis tanarul student, ajungandu-se chiar la crima. S-a mers atat de departe incat la televizor era prezentata ,la stirile de la ora 5, imaginea lugubra,necenzurata, a sinucigasului.
Toti aflasera de incident,mai putin eu, caci eram departe de Brasov la ora aceea. Ajunsesem cu o seara in urma in Timisoara si ma cazasem in garsoniera unei prietene, studenta acolo la facultatea de informatica. Trebuia sa incep cursurile. Intrasem la psihologie. Eram o copila dezorientata care tocmai isi parasise prietenul definitiv ... nu-l iubeam. Nu-l iubisem niciodata, de fapt nici nu stiu de ce am stat 6 luni cu el... probabil ca ma simteam mai in siguranta. Cert este ca eram hotarata sa incep o noua viata. Nu aveam telefon mobil (intotdeauna le-am detestat), nici bani, nici vise. Doar o duba rablagita pe care o primisem de la parinti atunci cand am implinit 18 ani si o soparla tatuata pe fesa stanga. Halal mod de a-ti incepe “o viata noua”. Aveam mustrari de constiinta fiindca parasisem Brasovul in fuga, lasandu-i lui doar un un bilet pe care i-am scris niste cuvinte cumplite: ”Am plecat. Acum ma vei putea uita... te rog sa nu ma cauti... nu ar avea nici un rost” dupa care m-am semnat simplu.
Am aflat despre “tragedia de la Brasov” abia dupa o saptamana cand ma gandisem sa-mi verific mail-ul fara a avea insa intentia sa raspund la vreun mesaj. Eram sigura... mesaj de la mama mea. Am inceput sa-l citesc plictisita, iar cand am vazut cuvinte precum “spanzurat”, ”mort”, ”bilet” inima a inceput sa-mi bata ingrozitor. Picioarele imi amortisera. Voiam sa ies.... sa fug, dar nu puteam. Am ramas insa acolo cu privirea atintita asupra monitorului... nu puteam sa plang, dar imi venea sa urlu. Deasemenea nu puteam.

Au trecut doi ani de atunci, iar eu nu mi-am putut reveni in totalitate. Inca mai plang noaptea. Singurul lucru pe care l-am facut bine in acesti doi ani a fost invatatul. De fapt numai asta am facut imediat dupa ce am iesit de la dezintoxicare... dar asta e alta poveste. Viata mea se schimbase radical. Acum eram prea “eu” ca sa mai pot fi vreodata ce am fost. Nimeni nu se mai ostenea sa-mi dea atentie. Eram singura, tacuta si trista. Nu mai traiam... incetasem sa mai traiesc din acel moment cand citisem email-ul. Nu mai luasem legatura cu prietenii si nici cu familia de atunci... si nici ei cu mine.
Totul se desfasura cu o viteza incredibila in jurul meu ,in timp ce eu ramaneam pe loc... amortita,moarta. Intr-o zi stateam ghemuita pe holul caminului studentesc si ascultam muzica. Nu mai stiu exact... cred ca plangeam. Nu cu lacrimi , in mine, asa cum obisnuiam de multe ori sa fac atunci cand nu invatam. Priveam in gol... cel putin pana in momentul in care a trecut “el” prin dreptul meu. Il stiam atat de bine... totusi deloc. Era “el” si atat. Baiatul pe care il vedeam aproape zilnic in timpul anului scolar. El nu ma privise niciodata... cel putin nu in ochi. Poate nu indraznea.Nimeni nu indraznea dealtfel. De ce nu stiu... si... s-a oprit. S-a oprit in dreptul meu. Acum nu puteam eu sa-l privesc. Ma simteam vinovata pentru moartea celui care candva ma iubise atat de mult, ma simteam murdara, nedemna sa privesc o persoana care exista. ”Cum te cheama”... am tresarit. L-am privit... dar nu ziceam nimic. N-am putut sa raspund... el a zambit si si-a continuat drumul. Ma simteam groaznic, penibil pot spune, dar m-am consolat la gandul ca era mai bine asa. Acum nu il mai interesam... credeam eu. Pe cine ar fi interesat o fata care nu e in stare macar sa se prezinte, care nu poate zambi...
Nu-l mai vazusem cam de o saptamana. Puteam sa jur ca el nici macar nu isi mai amintea chipul meu. Eram in sala celor de la arte... ma uitam la un film. Atunci am avut impresia ca cineva se asezase langa mine ( pe semne unul de la arte care nu ma cunostea, nu o stia pe ciudata care sta mereu singura si vb doar la cursuri). Nu am intors capul... imi era teama ca strainul de langa mine urma sa ma intrebe ceva... nu as fi stiut ce sa-i raspund. Deodata acel strain mi s-a adresat cu “draga mea”... i-am auzit vocea. Picioarele imi tremurau... l-am privit. Era “el”, strainul meu, pe care il cunosteam atat de bine, dar totusi deloc. M-a mai privit o clipa, si a facut un gest total imprevizibil... mi-a atins buza inferioara cu degetele de la mana dreapta. Un gest primitiv, deplasat, dar totusi atat de tandru. Era perfect. Momentul perfect. Mi-a spus ca ma iubeste si eu i-am zis ca si eu il iubesc. Nu a avut nici o reactie de parca stia de o viata acest lucru. Parca ar fi fost cel mai firesc raspuns posibil. M-am aplecat si l-am sarutat pe obraz, dupa care m-am ridicat grabita de pe canapea spunadu-i ca trebuie sa plec. Am lasat in urma mea un trandafir... fugeam. Nu de el. De mine, de trecutul meu, de lume... si din nou de mine.