Lupul Jar si vagaboanda Pipi convietuiesc de cateva luni bune. Au, deja, o lunga iarna impreuna. Pipi a trait bine la Bucuresti, ochii ei de descendenta dintr-un (fara doar si poate) feroce maidanez interlop, ducand cu ea in exilul la tara spiritul motanului – baiat de cartier, spun multe din cele pe care neamul pisicesc nu stie sa le transmita altfel pentru ca, pur si simplu, asa e-n firea lucrurilor. Are niste cuceritori ochi verzi, n-ar fi exclus ca bietul Jar sa fi fost chiar hipnotizat. Umbla de bezmetic in urma ei, tinandu-si botul elegant de caine lup la cativa centimetri de coada stufoasa argintie, in continua miscare.

Doamna vagaboanda are nerv. Doamna vagaboanda este agitata. Din cand in cand se opreste, se intoarce spre bietul Jar, scrasneste din dinti. Scuipa, chiar, asa cum scuipa, pe sub mustati, pisicile furioase. Iar el, bietul Jar, nu intelege ce, naiba, se petrece in capsorul ala mic si dragut. In ditamai ograda, Pipi isi plimba personalitatea agale. E, de fapt, mosia ei – chiar daca a trait la Bucuresti si, inainte de a se stabili aici, s-a obisnuit cu muntele intr-o alta ograda.

Jar a crescut impreuna cu aceste locuri, a vazut cum se ridica, din nimic, satul de vacanta, s-a lasat mangaiat de sutele de trecatori, a alergat dupa sagetile trase de arcasi de ocazie, a dormit zile intregi, incapabil sa se miste, obosit de atata mancare primita la destrabalarile bucurestenilor veniti sa afle daca mai au resurse pentru a trai si incheind ingenunchiati sub povara tabieturilor gastro-bahice, tusindu-si, in zorii inrourati, cu aerul acela tare al Muntilor Lotrului, plamanii imbacsiti de iarba dracului.

Si, dintre toti bucurestenii care au trecut prin satul de vacanta, numai ea, Pipi, se afiseaza nepasatoare pe langa Jar. Desi il place. In felul ei, desigur. La Bucuresti, la bloc, probabil, era o pisica si nimic mai mult. Aici, in creierul muntilor, este o felina. Este o doamna, desi prin vene ii clocoteste sangele de vagaboanda. Duce la perfectiune toate trasaturile care ii definesc rasa. Pe bietul Jar il instiga. Adora pasiunea cainelui. Nu ar mai putea trai fara dovezile lui de amorez nefericit. Desi nu raspunde avansurilor, Pipi evita cu maxima dexteritate orice gest care sa-l alunge definitiv. Cand, invartindu-se cersind in jurul meselor intinse, primeste o farama, se repede la ea. Instinctiv, Jar se apleaca spre cel dumicat, dar incaseaza peste boticul de lup pernitele labutei drepte. Il plimba prin toata curtea, iar satul de vacanta nu este chiar mic. Din cand in cand se catara in foisorul suspendat dar, de pe trepte, priveste (fara sa-si tradeze in vreun fel nelinistea) indarat, sa se asigure ca nu l-a lasat periculos de in urma pe Jar. Daca bietul lup zace neputincios, privind in sus cu ochii aproape inlacrimati, minte ca-si vede de drum dar, de fapt, gaseste cea mai scurta cale inapoi spre harjoana de zi cu zi. Zile linistite duse acolo unde numai bataia rara din aripi a uliului, inima indragostita a lupului Jar si torsul bland al vagaboandei de lux Pipi, prefacandu-se a dormi pe partea stanga, mai calduta, a tastaturii laptopului, tulbura, doar pentru urechile initiate, pacea padurilor.