agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1560 .



M-ati ingropat de vie
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Cygne ]

2005-04-24  |     | 



M-ati asezat in cavou desi nu era al meu, un cavou al tacerii, cavou pe care l-ati uitat. Cu degetul aratati spre mine, intorceam obrazul de rusine dar rusine pentru ce? Eu nu sunt vinovata!!!! Voi ma faceti vinovata! Dar oare sunt? Cred ca nu… credeam ca nu… Am plans si lacrimile ma ardeau, santuri de piele arsa am pe obraji dar va pasa? Vedeti?
Vorbeam. M-ati auzit? Daca ma auzeati m-ati ascultat? Eu am vorbit tare. Atat de tare incat am tipat…apoi din ce in ce mai incet. Vartejul de singuratate in care eram uitata, aruncata imi sugruma vocea, imi inclesta limba. Nu am mai stiu sa vorbesc….cu voi . Ati pus capacul cavoului. Nu am mai vazut lumina zilei…eram inchisa in cavou si in mine. Am vorbit mult..atat de mult incat vibratiile produse de glasul sinelui meu au cutremurat o frunza de dud ce statea la capataiul inchisorii mele si am speriat o vrabiuta nevinovata. Ma alina cu ciripitul ei…de acum cine m-ar fi alinat? Vantul? El nu patrundea printre scandurile groase de lemn umed ce miroseau a nou invechit. Era intuneric si eram singura…mi-era frica si eram disperata. Orgoliul nu ma lasa sa recunosc, nu ma lasa sa tip dupa ajutor..dar totusi am renuntat la el, am scancit precum un nou-nascut, am sperat…
Am auzit intr-o zi izbindu-se mici particule de materie de alt material mai dur, compact, un zgomot atat de apropiat dar atat de surd. Eram in revelie…nu am stiu ce se intampla dar un gand staruia sa ma obsedeze “Te-au ingropat de vie!”. Disperare? Euforie? Groaza? Dezgust? Ura? DA!! Le-am simtit. In primele clipe in care am realizat ca de acum nu mai contam, ca disparusem, m-am simtit revoltata. De ce sunt uitata? De ce m-ati uitat? Sunt si eu om. Sau nu mai eram? Incet, incet mi-a placut anonimatul. Nimeni nu ma lua in seama, nimeni nu-mi cerea socoteala. A fost singurul lucru bun in toata mocirla in care era scufundata sau oare a fost singurul lucru rau care m-a cufundat si mai mult in scandurile sicriului? Nu raspundeam in fata nimanui pentru nimic dar nimeni nu vedea ce fac..
Din euforia nebuniei cu care ma imbatasem din cauza valului de pseudo-fericire generat de aparenta libertate am trecut la resemnare, o resemnare dureroasa. Realizam ce s-a intamplat. Vedeam ca sunt singura cand priveam in jur. Vedeam numai intuneric. Respiram, deci traiam dar aerul era imbacsit de lesul ce devenisem. Inima imi batea dar rar, lipsita de vitalitate, batea precum ploaia bate in geam, surd, inegal, gata sa se opreasca oricand. Degetele erau inclestate pe tavanul cavoului. Ramasesera asa de la ultima incercare de eliberare. Era atat de indepartata acea incercare ca parca visasem. Tristete coplesitoare amestecata cu o resemnare linistita mi-au macinat sufletul. Traiam in pragul mortii. Stiam ca ceva e rau in mine, in ceea ce ma inconjura, in situatia in sine. Vroiam sa schimb, sa ma schimb, sa dau capacul la o parte, sa respir din nou aerul curat al vietii. Era atat de greu. Atatea kilograme de pamant apasau pe el si eu, atat de slabita nu puteam, nu puteam, nu puteam… Dar am putut incet, incet, milimetru cu milimetru..am simtit pe fata faramituri de pamant invaluite in aer… erau curate, erau un strop de speranta… dar mi-e frica sa continui…mi-e frica sa nu ma sufoce pamantul inainte sa ajung la suparafata. O sa continui si continui dar cu pasi nesiguri, inceti, pasi neregulati, doi inainte si trei inapoi, patru inainte si doi inapoi…Mi-e greu sa ma dezlipesc de fundul cavoului de care m-am lipit, care s-a sudat in carnea mea.
Ma dezlipesc, ma doare, privesc in sus si simt mirosul proaspat al pamantului si stiu ca acolo trebuie sa ma duc, cat mai sus, sa ies.

.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!