astăzi anotimpul a început să se întâmple în afara mea
petalele-mi mor în inimă una câte una
la ceasul Învierii
lumânările uită să se mai aprindă în interiorul meu
mi-am rătăcit Dumnezeirea prin labirinturile vinovăției
de a nu fi niciodată mai mult decât sunt
nu mă mai pot ierta pentru toate apusurile cu efect întârziat
pe care le sculptez cu minuțiozitatea inconștienței
am obosit să dau mereu vina pe soartă
sau pe gheață
pe granițe limite și alte sinapse care pur și simplu
nu vor să se lege
am ajuns să-mi fie sete
de mirosul pământului după ploaie
de zăpada mieilor
și de toți mieii zăpezii învăpăiate în lumină
alergându-mi prin sânge proaspeți ca sufletul ierbii
mi-e sete
să-mi fie sete de mine însumi
să mă spovedesc merilor în floare despre toate răspunsurile
fără întrebări

oare când a fost ultima dată când am avut curajul
de a privi în ochi
adevărul?