Toamna s-a asternut peste sufletul meu de cand el nu mai e . . . Zilele sunt lungi, noptile mi se par nesfarsite . . . iar soarele e atat de crud cu mine! De cand a plecat, destinul imi pare impovarat cu un pacat greu, a carui amenintare o tarasc cu mine necontenit. Simt ca ma stapaneste o soarta cumplita, pentru ca prezenta mea parca alunga fericirea. Stiam ca cel mai trist lucru in dragoste e sa-ti ia sufletul cel ce nu are nevoie de el, dar cum puteam sa renunt la fericirea ce-mi incoltea in suflet, cand am vazut flacara neobisnuita ce-i lucea in priviri?
De atunci, eu nu imi mai apartin . . sunt o biata fiinta parasita in lume. Idealul ce mi-l faurisem a disparut fara urma. Iar apasarea aceste melancolii profunde ma urmareste pretutindeni. Oare timpul va calma durerea? Tot ce stiu e ca dragostea mea a fost calcata in picioare, ca in lumea lui nu e loc si pentru mine.
Si iar e toamna . . dar ranile inimii mele nu s-au vindecat, iar durerea e la fel de reala. Chiar si acum il caut peste tot: in firele de nisip, in lumina soarelui, in susurul apei; pentru ca-l simt aproape. Tacerea noptilor ma apasa trecatoare . . . am obosit. . . Si-am sa trec peste toate amintirile! Am sa uit sa il caut in fiecare ciob de oglinda si de fiecare data cand inchid ochii! Am sa uit ca a preferat sa plece . . si am sa uit ca-l iubesc!