Mi-ai răsturnat întreaga teorie, despre prietenie. Aveam argumente solide,
în sprijinul fiecărui cuvânt.
Intotdeauna am crezut în tine, nu mi-a trecut niciodată prin minte să te contrazic, tu erai idolul, rațiunea, echilibrul. Dar mai ales îți respectam tăcerea, când lucrurile din jur vorbeau în locul nostru, m-ai învățat că despre ceea ce nu se poate vorbi, trebuie să se tacă. Si era în tăcerea asta atâta trăire, atâta freamăt, atâta chemare.
Ce putea fi dragostea, pe lângă ceea ce purtam noi în inimă mai curat decât o rostogolire de crini. In dragoste, in general pleci cu toate ușile și ferestrele din tine deschise, numai urechile sunt astupate; ești vulnerabil și atât de ușor de prins în mreje, pe care de altfel tu ți le visaseși de mult. Rațiunea doarme, rămâne treaz doar văzul fără profunzime. De fapt ce importanță ar avea să fii chițibușar, când nu-ți dorești decât puțină miere din paradisul zeilor.
Dar în prietenie sufletul nu se lasă atât de ușor păcălit, în prietenie nu pleci cu urechile astupate, prietenia știe să asculte, te privește fix în ochi, ea nu se cumpără la colț de stradă. Este asemeni întrebării retorice "a fi, sau a nu fi".
Dar tu acum, m-ai înșelat pentru o aventură ieftină. Tu, cel pe care l-am ales ca prieten, conștientă fiind că mă ridic deasupra sentimentelor celor slabi, tu, m-ai dezamăgit.
Ne întâlneam de ani, aveam atâtea amintiri. La tine fugeam cu brațele încărcate de întrebări fără răspuns, la tine când îngerii imi plecau la plimbare.
Iti amintești discuțiile noastre despre dragoste, când râdeam, poate un pic prea zgomotos,
de cei care nu vedeau zădărnicia dindărătul zilelor cu soare imaginat. Nu erai fericit când puneam la cale încoronări ale cuvintelor, urmate de balul festiv pe care-l completam cu cartofi la cuptor, și muzică de Bach?
M-ai înșelat tot timpul, lăsându-mă singură... în mijlocul acestei confuzii.
Toată prietenia noastră s-a topit, în patima acelui sărut.