Era spre sfârșitul verii… o vara exagerat de călduroasa. Stătea in sezlog, uitându-se la lacul înrămat de munți, cu gândurile aiurea. Aceasta era ultima sa zi aici, in locul unde-si petrecea fiecare vacanta de vara, aproape ca o tradiție, departe de lume. Inca de mica, adora acest loc. Ai ei se adunau aici de Paști si de Revelion, niciodată vara - pentru ca se duceau la mare - sau de Crăciun - sărbătoare care se petrecea in familie, acasă. Avea cabana numai pentru ea pe timpul verii… de fapt, nu pentru ea, ci pentru ei doi. In fiecare an mergeau împreuna acolo, in fiecare dintre cei 3 ani de când erau împreuna, cu excepția acestuia. Intra in casa. Obișnuia sa-l vadă ieșind de la dus, numai cu un prosop alb pe el, si sa-i zâmbească. Apoi o lua in brațe si o săruta apăsat pe gura, ca de fiecare data. „So…do we stay hugged for ever?”. „Ce-ai zice de o înghețata cu fructe?” i-ar fi zis, iar el ar fi răspuns sărutând-o iar.
Dar el nu era acum aici. Se uita in jur, in living, camera principala. Aici petreceau ei ore in sir, exersând in imensa sufragerie figuri de lupta cu floreta. Auzea ecouri… „ En garde!” Ii dăruise un daito de ziua lui, acum 1 an, si se luptau in gluma, ori de cate ori aveau ocazia. Nu conta cine câștiga, pentru ca erau amândoi castigatori, orice ar fi făcut. Era amețitor si incantator in același timp… Iar acum se simțea pustiita… neștiind ce sa facă, nemaiștiind cine este… „Who are you? What are you?” îl auzi ca prin vis. „Sunt aici, langa tine. Inca te mai îndoiești?” se auzi pe sine… de demult… „Nu… doar ca e ireal… e ca o poveste” „E o poveste e povestea ta, traieste-o” îl săruta ea.
După amiază mergeau la cascada si se jucau. Susurul apei ii intarata, ii provoca. Nici nu ajungeau bine acolo ca săreau imediat in apa, se bălăceau, se stropeau, așa imbracati cum erau era mai incitant, pana când… se apropiau, chiar sub valul de apa, se sărutau, se imbratisau, obraz langa obraz, mâini curioase, minți eliberate de orice gând, fiindcă singurul gând, singurul sentiment le umplea existenta… hainele ude stăteau cuminți pe stanca. Susurul apei… albastrul… Apoi mergeau in cabana, mai precis in bucătărie, si desfăceau proviziile de ciocolata si suc, vorbind pana târziu in noapte. Când nu mai suportau sa stea la masa, se plimbau pe afara, prin împrejurimi. In jurul orelor 2-3 reveneau la cabana, înfrigurați. Doru se baga in pat, dârdâind si zicând: „Îmi faci si mie un ceai te rog?” Rheea ii zâmbi: „De fructe. Be right back.”
Suna telefonul.
- Da.
- Rheea, când vii, te rog colectează tu mierea din stupi. Am uitat sa-ti zic.
Gândurile ii erau pierdute. Mierea… „Fiind the words and talk to me…doar daca ar suna…”
- Rheea???
- Poftim?
- Te-am întrebat daca nu poți colecta tu mierea din stupi. Nu ești atenta.
- Da mama… pot, n-am așa de multe bagaje.
Închise. Lasa telefonul pe masa si se uita la el. „Doar daca ar suna…” Prima vara fara el i se păruse insuportabila. Imaginea lui era mereu prezenta. Zâmbetul lui, momentele petrecute împreuna, mereu împreuna, mereu unul langa altul, mana lui ținând-o mereu strâns pe a sa. Oare ce făcea el acum? Cum se simțea Doru? Era la prietenii lui sau in apartament, singur? Ii era imposibil sa-si imagineze ca ar putea fi cu o alta femeie. Avea încredere in el si chiar daca ar fi fost el cu altcineva, Rheea nu ar fi fost in stare sa-i reproșeze nimic. Se certaseră dintr-o prostie, știa asta… o vara întreaga fara el era mult prea mult. Apuca hotărâta telefonul si forma numărul lui. Suna.
- Doru.
- Rheea…
- ….
- Rheea?
- Mai sunt 2 zile pana la începerea facultății. Nu ai vrea sa vii aici…
- Vin acum. Te iubesc... Îmi pare rău...
- Nu ai de ce.
Doru gandi:" Mereu spui asta.... "
Rheea zâmbi si-si relua locul in sezlog, privind la lacul inramat de munti...