incerc sa adorm. stau cu ochii inchisi si cu capul pe perna. am mintea goala ca o grandioasa sala de bal dupa un fastuos dineu. sau asa credeam... dintr-un colt, in care lumina candelabrelor nu ajunge, se aud pasi. imaginea ei se plimba cu pasi tandri prin marea sala cu podeaua din marmura alba unde, cu ceva timp in urma, erau aglomerate mii si mii de ganduri. sub candelabrul mare din cristal sta singura si se uita in jur parca... parca asteptand pe cineva. si dintr-o data sopteste un nume... era numele meu. in linistea deplina din sala soapta ei era un tipat care nu facea decat sa ii acopere bataile inimii si sa faca sa tresara cristalele candelabrului, spre deliciul lumanarilor care stateau ca spectatorii in sala. si atunci acele ciudate sentimente familiare uitate incep sa iasa din colturile inimii in care au fost ascunse pana acum si sa intre in sala scuturandu-si vesmintele de praf si timp. sala se umple incet incet si totusi privirea ei inca mai cauta... imi dau seama cat de mult imi lipseste. imi dau seama cata nevoie am de ea. cata nevoie am sa ii vad umbra pe perete, cata nevoie am sa ii simt mana intr-a mea. poate ca asta e rasplata... imi recunosc greseala... am fost prea mandru ca sa ii spun "esti perfecta!". si ar fi trebuit sa i-o zic in fiecare zi pentru ca... in fiecare zi era perfecta. toata lumea mea se invartea in jurul ei. si brusc... a plecat lasand in urma ei o inima goala ca o casa pustie, veche si darapanata. abia acum imi dau seama cat o iubesc... intotdeauna iubesti ceva numai dupa ce nu il mai ai si... si in dragoste nu este o exceptie. cu cat se indeparta de mine o iubeam mai mult si daca ma gandesc bine... cand m-am privit ultima data cu lacrimi in ochi... atunci am iubit-o cel mai mult...