A venit la mine și mi s-a plâns că nu îl lași să se joace cu tălpile în Dunăre, că Dunărea nu e a lui, că e a altuia. Femeie, bagă-ți mințile în cap că iar te bag în apa aia rece ca gheața și o să tremuri ca în ploile pe care le tot aștepți și nu o să mai vină dacă nu te potolești și nu îl lași pe Sârb să-ți lingă cu tălpile aducerea pe lume. Și nu mai striga după el când ajunge pe dealul cel mai neputincios de pe lume, ieșit din grota haiducilor netoți care și-au lăsat inscripțiile pe pietrele țintuite în sârma de buzău groasă de patru țoli. Să nu te mai prind ca îi morfolești fruntea și obrajii arși de vântul tatăluitatăluitatălui lui în vecii vecilor, amin,lasă-l să-și găsească singur dulceața femeii, nu i-o melasa tu, că el miroase a grâu stropit de prășitoarea lunii, dans de mânatarcă sub flotoare de barjă are în tălpi. Vezi-ți de oalele tale și de cartofii prăjiti și de ferestruica sub lumina căreia te-am iubit prima oară, în zorii zilei de sâmbătă, la o zvârlitură de săgeată deasupra mării, de întunericul camerei imense în care te-am iubit ultima oară vezi-ți, de peronul pe care m-ai lăsat, neplângându-mi plânsul și pe el, lasă-l să se dospească, femeie nebună după ploaie și frânturi de buze arcuite tistuitor, care nu mai știu să te soarbă in vis.