Cand eram mic visam sa plec; departe; sa fiu independent, sa nu mai am, zi si noapte, ochiul vigilent al parintilor in preajma. Sa nu le mai aud sfaturile, sa nu le mai suport reprosurile, sa nu mai fiu nevoit sa ma supun unui ritual de viata pe care ei l-au stabilit si impus in detaliu. Eram copilul lor si din acest cliseu nu puteam iesi. Pentru toti cei din jur eram doar baiatul lor. Dureros.

Si am zburat. Aripile mi le-au pus chiar ei. Stangaci, e drept, dar erau aripi. Mi le-au dat si ar fi vrut, chiar, sa poata zbura, sa dea din aripi in locul meu. Daca ar fi putut, ar fi facut-o. Imi amintesc zbaterile lor din preajma marilor teste ale vietii. Si replica mea: „Daca sunteti cu totii atat de destepti, de ce nu mergeti si dati examen in locul meu?”

Si m-am indepartat. M-am inaltat. Ei stateau, undeva dedesubt, cu plasa intinsa, pregatiti oricand sa ma prinda. Nu-i vedeam, doar priveam in sus. Dar au fost acolo. Mereu.

Am vrut sa uit totul, sa las in urma fiecare secventa dintr-o viata pe care o consideram nu monotona ci nedemna de mine. Imi lipsea ceva. Nu ma simteam implinit. Ulita copilariei, dealul pe care ne dadeam, pustani fiind, cu saniile, intr-o vreme in care zapezile chiar se asterneau, broastele oracaind pe malul micului parau namolos, prunii, cu fructele lor necoapte, in primele saptamani ale verii, dupa ametitorul parfum al salcamilor de mai, mucurile de tigari culese de la marginea strazii si fumate pe ascuns, tigarile furate, apoi, din poseta mamei sau cumparate de la bisnitari din banii pe ciocolata sau guma de mestecat, cosul de baschet, de multe ori prea sus agatat, serile cu ghitara, deranjandu-i pe vecini, filmele erotice transmise pe sarbi pe la ceasul cand copiii cuminti dorm de mult, petrecerile ce se tineau lant dintr-a doua zi de Craciun pana in preziua inceputului celui de-al doilea trimestru, cauciucurile arse in toridele nopti de vacanta, reclamele difuzate in FM-ul belgradean, devenite hituri, muntii pe care ne cocotam in vacante, furand gaste pe care le preparam dupa metode ancestrale in jar, pe malul paraului rece, strandul la care mergeam pentru a vedea sanii fetelor si nu din chef de balaceala, frecventa ilegala de radio pe care mi-am exercitat pentru prima oara valentele jurnalistice...

Nu mai insemnau nimic, atunci. Drumul mergea doar inainte, tot trecutul mi-era o povara. Si, mai cu seama, ei, cei doi oameni pentru care eu insemnam totul, inclusiv o gramada de sacrificii pe care nu aveam cum sa le observ. Oricine vrea sa-si ia zborul, oricine vrea sa plece. E in firea lucrurilor sa se intample asa. In firea lucrurilor mele era sa scap, pur si simplu, de acolo. Sa scap de ei.

Am stat la geamul vietii ca intr-o fereastra de tren. Masinaria inainta si asteptam sa vad peisaje noi. Lucruri noi. Oameni noi. Sa ajung acolo unde nimeni nu ma cunoaste. Sa scap de povara anilor trecuti, de faima locala pe care o aveam, de reperele ce ma insoteau. Si, mai ales, de dadaceala lor.

O vreme am atarnat, asa, pur si simplu, abandonat in acea fereastra. Trenul ma ducea mai departe, fara sa fac nici un efort. Lumea era mereu alta. Garile se succedau, peroane noi, sefi de statii salutandu-mi trecerea anonima, bagaje urcand si coborand, vanzatori ambulanti de reviste frumos colorate amintindu-mi, in fuga, ca, dincolo de acea sina, viata merge (si ea) inainte. Am intrat in tuneluri, am traversat rauri, am schimbat macazuri, am fost racordat la alte locomotive, care cu carbuni, care cu motorina sau electrice. Femei cu coapse fierbinti se asezau pe bancheta din fata mea, lasandu-ma sa trisez pe cand ceilalti dormeau iar mana-mi de puber intarziat aluneca prin decolteul bluzelor. Barbati citind ziare mototlite sau fumand mahorca intrau in compartiment si ieseau, ignorandu-ma, pe cand isi povesteau lor, de fapt, greutatile lasate in urma si la care urmeau sa se intoarca, dupa scruta lor calatorie, sau supunandu-ma tirului intrebarilor lor indiscrete. Am intalnit conductori si am incercat sa le descopar vietile dupa miros; unii duhneau a sudoare, altora le iesea prin piele romul ieftin din bufetul garii la fel cum din bocanci le iesea, uneori, un varf mototolit, transpirat si noroios de ciorap. Unii pasageri, carandu-si cu greu ranitele pline, aveau sa traga semnalul de alarma, coborand in pustietaturi intinse, decisi sa fuga departe, unde or vedea cu ochii pana se va insera. Pe atunci nu mi-as fi imaginat ca mogaldetele cocosate ce se pierdeau in zare grabeau spre un loc numit „acasa”. Acolo unde cineva ii astepta, cu o supa calda sau, cel putin, cu un zambet. Or, cine stie, cu speranta, poate.

Si se insera de fiecare data, cu o rigurozitate pe care numai natura, jucaria Bunutului, stia sa o coordoneze. Si, la fel, in fiecare dimineata, soarele rasarea din nou. Ca il vedeam sau il banuiam, dincolo de nori, el era acolo. Eu mergeam inainte.

Si am mers. Pana intr-o zi cand sinele mele s-au terminat. Si am fost nevoit sa cobor din tren. Pe un ultim peron, dupa un ultim semnal. Era dincolo de viata, mi-am spus. Pana aici am platit, de aici se termina totul. O alta lume trebuia sa inceapa. O lume a mea, in care eu, cu toate imaginile stranse de-a lungul calatoriei, paream un Guliver printre piticii ignoranti, temandu-se ca am sa-i strivesc sub talpi.

Era, intr-adevar, o alta lume. O lume in care am inceput sa visez cu adevarat. Sa visez la prajiturile mamei, la carcotelile tatalui, la un san cald de femeie, mereu acelasi, si la cate si mai cate. Am inceput sa visez ca am sa mi le strang pe toate cele ce-mi lipseau, cu adevarat, langa mine, in acel canton uitat de restul lumii, devenit, de fapt, universul meu, mult prea pustiu fara ei. Fara mama cu ale ei prajituri. Fara tata si ale sale bombaneli. Fara ea si fara sanul ei cald si pufos, odihnindu-si fericita bataile inimii in palma mea caus. Si mi-am luat micul canton terminal - uneori bordei, alteori palat - si m-am intors. Sa vad soarele rasarind, mereu, in acelasi loc. Sa-mi aud broastele si sa-mi miroase a salcam inflorit. In acel loc in care cineva incalzeste o supa. Sau plamadeste un zambet. Sau, pur si simplu, isi tese, ca un biet paianjen, speranta. Acasa.