Nici nu mai pot vorbi normal, am ras prea mult si am glumit. Iar alteori taceam, zile de-a randul nu spuneam nimic si regretam apoi.

As vrea sa-ti spun ca-mi place glasul tau si ingustarea ochilor la un anume zambet. Si parul tau, valuri de negru si acaju, ochii-ti caprui uneori tristi si visatori, alteori senini.

Nici nu ti-am multumit vreodata ca existi.

Tii minte, mai de mult, eu am fugit. Temeri absurde, amintiri, erori umane, repetitii. Teama de mutare noua pe-o tabla fara de pioni.

Nu ti-am cerut iertare niciodata. Cuvinte nascocite doar de tine au risipit prin simplitate urseli de neclintit.

Si cate sfaturi n-am primit, reprosuri, cautari… Doar zambetul nu-ti observam, era ascuns adanc intre emotii netraite.

N-am multumit pentru rabdare. In nebunia mea de neastampar, de veselie scrisa si trista contemplare ai presimtit plecarea mea. Si-ai asteptat cu grija, ai acceptat, ai alungat acele neguri si te-ai pitit in mana mea intinsa, goala, spre iertare.

Acum, ca simt trairea copacului in frunza, a trandafirului in floare, a cerului senin si-apusului de soare, razi pentru mine si te-ascunde la adapost de stea portocalie.

Nici nu ti-am zis vreodata ca mi-esti draga.

Ma ratacesc adanc in noaptea parfumului de iasomie, alerg nebun dupa comete in parul tau, dispar si iar apar din departari neintelese. Iubita mea.

Acum, de ne-am uni adanc luminile impreuna, am disipa cu totul umbra stinghera dintre noi, risipa absurda de ani si frangeri de sperante. Vom respira doar noi o primavara-n doi, si curcubee, si paduri.



Sa crestem impreuna, sa-nvingem inaltimi, sa trecem dincolo de lume, de noaptea lunga, de viata si de noapte…