Nununununununununununununununu, sfărâmă-te, zicea vulturul împușcat în piciorul podului de piatră s-a dărâmat și o să mă apuc eu să construiesc viitorul ca tu să ai o punte spre malul celălalt al dorințelor noastre de plebei cu halou, dincolo de dincoacele spinilor moșteniți și dincolo de
mariilemagdalenice cu gust de proust. Mi-a ajuns, striga vulturul la stânca mai pleșuvă ca grumazul lui adus de ploaia stelelor atâtor morți de vată aspră, calitatea nu stă în vechime, proasto, poți să te nisipești, de-acum mi-am
luat stei personal, pot circula cu el și duminica, unde tu nu ai ajuns niciodată. Mă arde, plângea râsul vulturului pe nebunia stâncii de cremene, ce mă mai doare, nimicule de freamat galant cu pașii rătăcirilor mele nocturne in inima muntelui de gheață care nu mai știi (cum) să fii, striga
vulturul. Du-te, lacrima noastră nu mai știe drumul pe obrazul comun, vârstat de tinerețea fiecărui sărut, proaspăt îți mai este mormântul, ce bine mai miroși tu a zbor ratat, vulture, tânguirea flintelor tale dar astăzi și mâinele cui te-o mai crede în stare să strălucești fără reazem, fără sfârșit, fără senin, fără de fără, striga la vultur frunza stâncii, așa de bătrân, așa de tânăr, așa de nestins, proasto, ți-am spus să nu mai crești, soarele nu e o minge galbenă, tu, cu gâdiliciul tău obraznic.
EU de pe ce mai zbor?