Am stat eu și m-am gândit într-o zi că mare tarla agonia asta și bună în sinea ei, dacă n-ar avea o meteahnă: trocul de comentarii. Stă „poetul”-învățăcel și se gândește și iar se mai gândește și zice cu voce scăzută, ca pentru sine: cum să fac eu să am „auditoriu” și să nu treacă iar poezeaua mea neobservată? Apoi își dă seama în sinea lui că întrebarea nu e perfect formulată și revine: „rectificăm (ca în povețele pe care mi le dădea tata în copilărie – vorba lui DoDu care nu ratează ocazia să ne răsfețe cu poveștile despre tată și bunic – că să-i cer lui Doamne-Doamne exact ce vreau că altfel cine știe cu ce mă procopsesc!), cum să fac eu să am auditoriu de soi și laudativ pe deasupra?” Aici se cuvine să iau o pauză și să explic cum vine asta, adicătelea „de soi”? Și aici avem două criterii dintre care până în ziua de azi nimeni nu știe care e ăl mai bun: ăi cu nivel și ăi fără nivel dar recunoscuți unanim ca „grei” ai sus-numitei tarlale (și aici putem opera delimitări legate de numele autorilor cu pricina care optează pentru lipsa de nivel în schimbul unui pseudonim sau de îndărătnicia lor de a se revolta cu dreptate sau fără împotriva stăpânirii).
Așadar, revenind, se întreabă învățăcelul nostru și pe buna dreptate: cum să fac io să treacă pe la mine ăi cu nivel mare (de preferat minim 120 că poate se nimerește și vreo stea căzătoare din greșeală) sau ăi fără nivel da’ care-i aduc și p-ăi cu nivel mare, că sunt recunoscuți de „buni”. Și cum poetașu’ nost’ a mai ciupit d’ici de colo un pic de psihologie își face calculul: mă duc peste ei! dacă ei nu vin de bună voie, îi aduc cu sila! Că știa nea’ Lăpușneanul cam cum stau lucrurile cu ăi mulți da’ știm noi cum, dacă ei nu îl vor...
Care va să zică se duce peste ei. Și ce face junul acolo pe ogoarele mai marilor? Păi deșartă toată paleta encomiastică pe care o are la îndemână, cu grijă să nu pară exagerat și așteaptă cumințel ca ăi mari să-i întoarcă vizita. Măcar una contra două sau contra trei. Că, psihologic vorbind, cum să „te iei” de unul care te laudă din toți plămânii? Te-ai simți vinovat. Așa încât nu rare sunt cazurile în care stratagema dragului nostru învățăcel reușește. Că doar oameni suntem. Și-uite-așa ajungem să legăm nesfârșite discuții despre subiectivitatea comentariilor, a recomandatelor, a steluțelor și câte și mai câte. Și până la urmă cu asta rămânem, cu întrebatul. Norocul nostru că mai sunt unii care nu se sfiesc să dea cu parul peste mâinile care aplaudă. Cât să nu ne-o luăm prea tare în cap, că doar poeți suntem, ce naiba?