Atunci când sufletul ți-i plumb, și inima ruptă, și singur stai cu gânduri vechi și trăiri apuse, în negrul disperării speranța-ți este far. Și-n pustiul rece al singurătății îți este frig...și frică, și urlii șoptind în urechea lumii dulci nimicuri, amare adevăruri. În juru-ți privești și vezi făclii funebre ce ard și știi că tu ești una dintre ele, și te stingi încet...încet. Suspinul ți-l înăbuși, și în lacrimi te îneci. Speranța-ți zace moartă, iar visele fugite. Închizi ochii, și capul ți-l pleci sub jugul înrobitor al efemerelor dorințe; Și mori.