să nu faci nici un zgomot
înserarea aceasta nu trebuie să plece
îi spun sufletului tău că trebuie să ramână
să stea linistit, absolut liniștit
să potolească domol zgomotul gândurilor
fără să distrugă strigătul adânc al amintirilor
să nu înăbușe fosnetul deslănțuit al visului
nu, nu fi imprudent, nu fă zgomot
nu tulbura înserarea
în fata ei trebuie să stai ca un sfinx
jovial, cuprins de extazul senin
înflorit din promisiunile albe
trebuie să slavim împreună această tăcere
ca alba tăcere a simțurilor
dar, vezi? înserarea se duce...
n-am putut să-mi înăbuș
strigătul mereu slobod al nostalgiei
și am înspăimantat înserarea
uite cum fuge înfricoșată
spre locurile care-i înțeleg
alba tăcere a sufletului
și ne lasă umbrele
- marea liniște neagră -
pentru neagra tăcere, neagra iubire
a zgomotelor noastre neștiute...