Ti-au plutit pasii prin mine, urma s-a scurs prin paratrasnetul vechi, ruginit. Ramai aceeasi ce n-ai fost, cu mine ce sunt acelasi visator distrugator de real.
Iti gust mereu intaia sarutare si-mi musc aceeasi despartire, ce-n mii si mii de ani se-mparte in palma-mi brazdata de uitata senzatie a mangaierii.
Ma mint usor ca viata e trista; e trista ca ma mint prea usor.
Mi-s zile fara inteles precum toamna, iarna si vara, primavara fiind ziua sorbirii aducerilor aminte cu tot cu uitat, ori inventata, pentru linistirea sufletului meu neimpacat.
…Astept un asteptat, indiferent sub ce forma, sa-mi dea linistitul final, crunt si sec, ca neasteptata ta prezenta.
Nu-mi mai canta orchestre prin paduri maturate de priviri violente, ce-mi inroseau irisul din cauza frunzelor moarte sparte in mii de bucati, nici corbul, sau cioara nu-mi mai vrea ochii, caci nu mai reflecta lumina stelei din cer.
Eu sunt cum esti, nimic nu ne desparte in ceea ce ne urmeaza, ci doar in putina prelucrare a naturii. Sunt prea la fel cum sunt toti; doar gustul primei noastre sarutari ne lasa sa murim diferiti, chiar daca ma mint ca acesta-i adevarul; cine si cand a fost primul? In ce sa fii fost primul sau prima, in ce sa fii fost mai buni?
Uzura provoaca dureri reumatice, sentimentele reactualizate, sfarsit rapid, ori cramponare finalizata prin renuntare, deci prin constientizarea faptului ca nu mai exista nimic intr-o situatie creata din instinct pentru putina serotonina. Cand nici minciuna nu te mai poate multumi, nu mai exista nimic.
Astfel ajungem la ceea ce eram; doi foarte buni si sinceri prieteni, in loc de un nemernic visand aiurea si o femeie incercand sa-si schimbe destinul, tanjind la calugarie de prea multa plictiseala in preajma unui barbat ce n-a facut-o amanta dezlantuita. Finalul recunoscut are viitor, pe cand cel protejat moare in infinite, inchipuite si obsesive inceputuri.