Îmi vine să strig de bucurie!
Dumnezeu mi-a dăruit viață. Împrejurul meu se trăiește, iar eu încerc să înțeleg tot. Þin ochii larg deschiși la fiecare schimbare.
În pumn păstrez cu sfințenie câteva fărâme de cer. Când sunt tristă, desfac palma și din ea pleacă mii de fluturi multicolori, către oriunde. Odată cu ei, în aer se împraștie discret parfumul mamei, pe care îl simțeam în copilărie de fiecare dată când mă aflam în preajma ei.
Mă las purtată în vremurile de demult, cănd copacii mei își țineau semeț coroana iar florile aveau miros de inocență.
...Mușețelul pe care îl culegeam cu atâta chibzuință din gradinița casei, căluțul din lemn împreună cu care mă transformam într-un veritabil conducător de oști în curtea casei devenită instantaneu câmp de luptă, câinele meu credincios care ma conducea zilnic și necondiționat pe drumul către școală, leaganul pe care tatăl meu îl meșterise cu propriile mâini și pe care eu îl netezeam cu degețele mici și curioase de fiecare dată când mă așezam în el..., toate mi se perindă diafan prin fața ochilor, cu voia mea.
Mi-e dor de de casa în care am învățat să visez, unde îmi ordonam jucăriile într-un fel numai de mine știut. Mi-e tare dor de diminețile în care mama deschidea fereastra iar camera era invadată de aroma ciorchinilor tomnatici.
În amintirile mele adie vântul dinspre poarta mare, arcuită, din fier forjat, mai grea decât mine.
Acea culoare de cărămidă îmi stăruie împrejurul pupilei ațintite spre cerul care, în imensa lui bunătate, îmi cedează petice din mantia lui iar si iar, fără oprire, să pot avea mereu ce păstra cu sfințenie în pumnul închis.