S-a întunecat afară și un zâmbet se amestecă cu o lacrimă, amintindu-mi cum ne „certa” tata, care nu putea duce până la capăt „misiunea”, pentru că-l bușea râsul.
- „Întunericirea mamei voastre de… „brazi”!
Adorm într-o singurătate năucitoare. Am avut o seară tristă. Prin fața ochilor memoriei îmi trec imagini ce par a nu se mai sfârși, iar stiloul cu care rescriu ce mi-a fost scris, parcă plânge și, aievea îmi pleacă gândul șoaptelor ce au pe portativ vocea tatălui.
- „Ce ai făcut la școală, Valuțule?”
Îmi trezește sufletul de copil această întrebare și-mi răsună-n timpane. Parcă-l văd deschizând geanta de „perceptor”, numărând banii încasați și fericit că într-unul din „compartimente” nu s-a topit ciocolata cu rom. Era răsplata lui pentru notele bune obținute la școală și pentru câteva rânduri scrise de profesorul-diriginte pe marginea unei lucrări. Mâinile lui bătătorite îmi definesc și azi „ritualul” dragostei de a ne dărui dulciuri. Din puținul lui reușea, de fiecare dată, să nu ne lipsească nimic. Muncea pentru fiecare leuț, de multe ori vedeam că pentru el nu și-a mai oprit nimic.
Viața la țară este frumoasă, dar are ritualul ei. Copii fiind, aveam fiecare porția lui de treburi în gospodărie. Un lucru bun – văzut acum prin mintea omului matur, dar atunci mi se părea o corvoadă. Așa am învățat să cosesc, să sap, sa fac curățenie în odaia albă, și atâtea alte lucruri care astăzi, din experiența acumulată, îmi sunt folositoare.
Nu la fel s-a întâmplat în privința învățăturii. Chiar dacă la țară, la școala generală, aveam note maxime, am avut mult de recuperat atunci când am ajuns la liceu. Pe lângă faptul că eram „băiatul de la țară” – pentru colegi, a trebuit să fac față ritmului de licean, ce făcuse anumite materii cu profesori suplinitori.
Mama a fost mereu alături de mine și, dragostea ei de a fi băiat cu facultate s-a îndeplinit parțial. Au trecut ceva ani și visul a fost împlinit, bucuria mersului cu „capul sus” – așa cum spunea mereu, a prins rădăcini, asta pentru că „solul” a fost fertil. Simplitatea și curățenia sufletească a mamei, dublată de inteligența tatălui meu a făcut posibil ca o corabie - numită Familie, să ancoreze în cel mai frumos port – viața cu coloană vertebrală.
- „Să nu faci compromisuri, dragul lui tata”, îmi spunea adeseori.
El a plecat lăsând în urma lui sfaturi de care am ținut cont. Uneori, evident, am mai și greșit, dar atunci când știi ce vrei, cu siguranță, reușești să-ți îndeplinești misiunea unui pasager din acest tren, numit viață.
Îmi amintesc cu duioșie de cei doi cai pe care-i aveam în grijă, eu și fratele meu. Tata ne spunea, folosind cuvinte alese, mai în glumă - mai în serios, lucruri ce s-au dovedit a fi pilde necesare.
- „Să aveți grijă cum stați călare pe cai, ei vă simt, așa cum și voi trebuie să simțiți viața – pe care trebuie să o călăriți cu grijă, ținând cont de cal și călăreț”.
Ce poate fi mai frumos decât să auzi de la tatăl-prieten, asemenea sfaturi, asemenea gânduri? Nimic.
- Îți mulțumesc, tată-prieten!