Era o duminică toridă de vară. Aproape tot orașul plecase de dimineață la ștrand să se răcorească. Se ajungea acolo prin pădure, pe poteci marcate sau pe șoseaua națională, aproape patru kilometric, până la Cotul Donului, după care se lua la stânga prin pădure, pe un drum, încă doi kilometri.
Bazinele de înot și lacurile erau înșirate unul după altul. În primul bazin se vărsa un pârâu venit din munte, de aceea apa era mereu curată și rece. Lipite de bazinele de înot erau: un restaurant cu terasă și locuri de plajă. În orice duminică însorită de vară era așa de aglomerat aici încât trebuia să vii de dimineață ca să prinzi un loc unde să-ți întinzi pătura. Apa își continua cursul dintr-un bazin în altul după care se vărsa în primul lac. Lacul avea un ponton de unde puteai să închiriezi, cu ora, o hidrobicicletă sau o barcă. În al doilea lac nivelul apei nu era mare iar malurile nu erau abrupte, așa că, oricine se putea bălăci sau înota fără să riște să se înece. Acest loc minunat era umbrit de jur împrejur de păduri dese de fag în care erau ascunse privirii și câteva cabane din lemn.
Vecinii Dianei, de la apartamentul patru, erau la lacuri cu cortul de sâmbătă. Diana încerca să-și imagineze ce minunat trebuie să fie să-ți petreci noaptea pe malul lacului la focul de tabără și la lumina lunii.
La miezul zilei, în oraș, soarele ardea cu putere și aerul era atât de cald că nu se putea respira nici măcar la umbră.
Diana s-a rugat de tatăl său să meargă și ei la ștrand. Își dorea la nebunie să se bălăcească. “Tată, o să mor dacă nu mă bag în lac să fac o baie!” I-a spus Diana. Și cum el nici măcar nu i-a răspuns, Diana și-a luat bicicleta și a plecat singură la ștrand să facă o baie. Fiind deja după-amiază, s-a întâlnit pe drum cu mulți vecini care se întorceau acasă, dar asta nu conta, vedea în fața ochilor doar lucirile argintii ale apei care o chemau ca o fata morgana.
Când a ajuns la lac, locul era aproape pustiu. Diana se uita vrăjită. Soarele parcă se umflase și el de atâta căldură, devenise portocaliu ca o fată rușinoasă și se ascunsese după crengile copacilor. Printre ele, razele lui, ca niște plete aurii, străpungeau frunzișul și se reflectau în oglinda calmă a suprafeței apei. Liniștea lacului era tulburată doar pe margini, printre trestii, de țopăitorii verzi. Bucuroși că lacul era acum numai al lor, broscoii se luau la întrecere care să orăcăie mai tare.
Diana s-a dezbrăcat repede și a intrat în apă. Înainta spre mijlocul lacului unduindu-i suprafața și pe măsură ce apa îi cuprindea trupul înfierbântat de pe drum, simțea cum o învăluie o răcoare plăcută. “Ce bine e!… N-aș mai ieși de aici o zi întreagă. Cândva, oare, n-oi fi fost peștoaică?” Se întreba Diana. ”Nu, o sirenă”, sună mai frumos. ”Da, o fată cu coadă de pește”. Era aproape în transă când se auzi strigată de pe mal:
- Dianaaa, ieși afară.
- Off tată… parcă nu vroiai să vii la lac! Hai în apă, știi ce bine e!
- Diana, dacă nu ieși imediat îți iau hainele și plec cu ele, zise tatăl nervos.
- Stai că vin, zise Diana, încercând să meargă prin apa care parcă se opunea mișcării ei.
Și-a pus hainele pe bicicletă și a pornit în urma tatălui ei, având grijă să păstreze distanța față de raza lui de acțiune.
- Pleci și nu spui nimic, dacă ți se întâmpla ceva? Tu nu vezi că nu mai e nimeni la ștrand?
- Așa e fain, să am loc să mă bălăcesc, zise Diana.
Până să ajungă la șosea, Diana s-a uscat și a rămas în urmă sa se îmbrace. Tatăl ei mergea înainte pe lângă bicicleta cu care venise și o tot certa întruna, dar Diana era prea în urmă să mai audă ceva.
Când au ajuns la șosea s-au suit amândoi pe biciclete și tatăl iar începuse:
- Îmi promiți că te cumințești și nu mai faci boacăne?
- Nu pot să promit.
- De ce?
- Nu mă pot abține. Da de ce mă vezi numai pe mine?
- Spune-mi un copil care a plecat ca tine de acasă, fără să spună nimic. Cu cine naiba semeni așa hăbăucă de pleci de nebună? Cu mine în nici un caz.
- Păi dacă nu semăn cu tine, atunci cu mama… nu? Lasă tati că semăn și cu tine. Am ochii și nasul tău, dau… așa din mână, când vorbesc, cum faci tu și înjur ca tine: “America ta!”...