Mi-aș dori să mă pot uita undeva. Nu are nici o relevanță locul unde mi-aș îngropa trăirile, doar să fie singurul drum pe care îl voi face într-acolo. Nu-mi este de trebuință o nouă existență, nici măcar un alt început. Aș încerca uitarea de sine, dar acest concept îi este complet străin conștiinței mele. Cu cât mă ating mai profund aste gânduri, cu atât mai indezirabilă îmi este propria-mi ființă. Sunt incapabil în a-mi face viața un real infern pentru a-mi împinge gândurile înspre realizarea în fapte. Nici a mă ierta de neputință nu-mi este la îndemână. Nimicul a devenit o noțiune abstractă. În fapt mă zbat între două respirații, străine una alteia, simple convulsii ale reflexului de existență. Tot ceea ce m-ar determina să mă simt viu, depresia și bucuria, amăgirea unei iluzorii fericiri sau disprețul din contrele violente și bucuria împăcării cu semenii, viața și Dumnezeu, au ars demult în mine până la cenușa fără miros și gust. Cuvântul îl regăsesc doar în ecoul gândurilor mele. Cât de departe sunt toate. Singura companie fidelă mi-a rămas umbra care pendulează între punctele mele cardinale, vașnică înșelătorie heruvimică, consolarea divină pentru propria-mi neputință. Întoarcerea în mine nu-mi schimbă stările, gândurile, trăirea. Mă simt ca și cum aș aparține umbrei, îmi dau târcoale, mă studiez cu furia unei oști barbare fără cap, lipsită de curajul asediului final care să stabilească o nouă ordine. Într-o anarhie refuzată memoriei, nesurprinsă nici de propria-mi istorie nescrisă, nici moartea nu se simte vie. Tributul plătit consecvenței celor două respirații se regăsește în grotescul suportabilității. Paradoxal, să mă suport îmi este indiferent precum imposibilul de a mă uita undeva. Am devenit robul unui paralelism existențial fără argument. Singura certitudine care mă ține în mișcare este că totul, aceste simțiri, neputințe, această cvasiexistență sau viața are undeva, cândva, o finalitate. Sunt dator vândut să o aflu ...

Cluj Napoca
iunie, 2009