agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-07-12 | |
Mă simt ofensat și chiar bătut uneori, astfel încât nici nu apuc să pun piciorul pe prispa casei că aud strigăte și tot felul de miaune sau alte lătraturi. În fiecare dimineață bordeiul meu este inundat de soare, pică așa, din perdea, pe fața mea somnoroasă și printre micile ei găurele mă anunță să-mi fac repede bagajul și să plec. E culmea acalmiei deși ar trebui să fie invers pentru că eu accept toate acestea nu ca pe un punct de plecare și mai degrabă ca pe un punct de liniște. Da, e partea mea liniștită a zilei partea în care nu aud decât păsărelele. Dacă mă scol mai de dimineață, e posibil să aud trilurile plăcute ale privighetorii din nucul vecinului, dacă nu, mă mulțumesc tăcut cu micile vrăbiuțe, totdeauna puse pe ceartă. Ceva mai târziu, se scoală și o familie de rândunele, care sunt sătule de atâta ceartă la buza cuibului și acum își fac rondul după țânțarii somnoroși sau ceva muște mai apetisante, dar e cam răcoare pentru ele.
În sfârșit încep să trăiesc omenește, primele vase aruncate cu viteză din chiuvetă, pentru că ceainicul nu mai încape sub ciuciurul robinetului, iar primele boscorodeli iau cu viteză locul păsărelelor. Nevoia de cafeină își spune cuvântul și nu e momentul să fac vreo remarcă nelalocul ei. Nu, nu trebuie să deschid gura, pentru că s-ar putea să mi-o iau rău de tot. Ce bine ar fi fost dacă toată gălăgia s-ar opri numai la atâta, dar mai am și vecinii care sunt gata să-și verse oful până și pe tocurile metalice ale celor care traversează grăbite către un loc de muncă sau ce-o fi el, că la cum calcă de apăsat, numai ele știu. Prima gură de cafea și apare un pic de acalmie la orizont. Sorb și eu o picătură din lichidul aburind și mă grăbesc la serviciu, lăsând-o cu cafeaua între palme. Nici nu apuc să ajung la pragul uși bine, că apare prima și apoi mai multe din cele neplăcute, făcându-mi capul calendar. Ba că-i prea devreme pentru la muncă, ba că dacă vreau să-mi beau cafeaua cu altcineva ar trebui s-o anunț și pe ea mai devreme, nu… sau de ce vreau să prind primul autobuz, pentru că e bun și ce de-al doilea sau următoarele… Încerc să-i explic că-mi face rău cafeaua și mai ales astfel de conversații și mi-am dat foc la valiză, reproșându-mi în primul rând faptul că am gustat totuși din a ei. Caut să-i mai dau niște argumente care să aplaneze momentul, dar degeaba, sunt deja ars, pentru că din greșeală mi-am luat pardesiul pe mână încercând să evadez. Imediat se dă jos artileria grea și aproape că sunt bruscat de acum, pentru că mi-am luat pardesiul, deja mi se reproșează că vreau să vin acasă târziu, tocmai de aceea mi-am luat pardesiul și că-mi sunt mai dragi fufele mele, decât ea și nebunul, care mă călărește și buzunărește, de fiecare dată când mă prinde. Încerc calm să-i explic că l-am luat în mână, doar pentru că nu ajungeam la sacou și că am să vin acasă imediat ce-mi termin serviciul. Deja mi-am pus de încă o bătaie, da, păi ce, la serviciu fac ce vreau eu, nu mai am șefi pe acolo, care să-mi dea de muncă până peste cap, ce… trebuie să mă grăbesc acasă la fustele dumneaei și să-i militarizez plodul, de ciudă că el nu mai face armată nu, mai bine stau în front… ăă… la serviciu… până ce îmi termin treburile definitiv pe ziua aceea, că doar nu vreau să fim dați afară dintr-o cauză întunecată. Îi arăt ceasul tacticos și dau să plec, dar am încurcat-o și de data aceasta. De-acuma mi se reproșează că vreau s-o gonesc pe dânsa la serviciu, de parcă ea n-ar ști când să plece, confundând-o cu un copil fără niciun fel de obligații. Mă uit eu însumi la ceas și fac ochi cât cepele, îmi iau servieta și toate cele, plecând tăcut, strecurându-mă pe lângă ușa puțin deschisă. N-ar fi nimic, dacă la rând, pentru a mă stoarce, nu ar fi și alți bine făcători care să mă ajute, pentru a-mi duce viața cât mai liniștit cu putință. Stau uneori, plecat așa, de lângă mine și mă gândesc ce m-aș face eu fără toată tirada aceasta care mă înconjoară în fiecare zi. Cred că m-aș sufoca de atâta liniște și pace. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate