Sonete zise
de Dan Ionescu



De curând, la editura AIUS, Aurelian Zisu a publicat volumul Sonetele rănite. După definiție, sonetul „este o poezie cu formă fixă, alcătuită din paisprezece versuri repartizate în patru strofe: două catrene și două terțete sau trei catrene și un distih“. Eventuale abateri de la definiție n-ar fi sancționabile datorită prezenței adjectivului „rănite“. Semnificatul adjectivului ebruitează corespondență cu suferința umană. Posibile subiecte de agent aflate ca motive în carte ar lămuri tipicul adjectivului: propriu-zis ori verbal. Această clasificare va semnala implicit asupra felului sursei de inspirație: ambiental sau livresc.
Discursul poetic apropie lumile, dar și pe om de tot ce i se întâmplă. Nevoia de vederi noi poetul o clamează strict, la obiect, insinuând capacitatea de hipnoză a frumuseții printr-un dativ etic: „Ascultă frumusețea cum ucide. / Infern de rodii – pasul meu dintâi. / Și ochiul ei, cu patimile frânte / Mi-l pune stins la sânge căpătâi“. Frumusețea este personificată.
Din critica lui Vianu asupra capodoperei Riga Crypto și lapona Enigel, Aurelian Zisu ia sintagma „luceafăr întors“ și o propune ca denumire la un poem. Textul se generează din replici firești, a căror logică permite o imagine de toleranță a celestului de către teluric, în timp ce roata soarelui mare se va fi atins demult: „Genunchii tăi, femeie plângând, / Au ucis soarele“.
Laturi sarcastice se remarcă în imperativele întrebuințate. Această formă verbală, des apelată, anulează oscilația între opțiuni: „Unei ferestre i se face sicriu. / Strada e însă cu muritori / Care-și beau sângele… Mori!“, deși în fragmentul de față, prin „mori!“ se adresează interdicții la o practică sau oricui își va simți periclitată personalitatea în generalul pe care-l întregește. Sunt cazuri în care imperativul implică aspect flatant, rugător, ca în sonetul Dă-mi, titlu arghezian!
Imperfectul verbelor atribuie formă baladescă versurilor; totuși, permite apropieri de lirica stănesciană, ca în sonetul Drum: „Călca ruginit ca un tremur / În genunchiul de om se rupea / Cum ar fi ținut vântul de stepă în brațe / Călca ruginit și mure. // Și marginea însă i se rupea / Niște tălpi grele de spart colind / Niște-ale sale clopote bea / Fără argint“.
Forța animală premerge stării de sine a unui copac. În urma săriturii cangurului care „ducea în pungă un copac mort“, peste „gardul femeilor“, mai târziu, femeile „cu frunze“ îi vor cere: „Sari!“, ca în jocurile copilăriei, când, sărind peste cineva întins jos, cu fața-n sus, trebuie să refaci saltul în direcție inversă, pentru a devaloriza legenda sinuozității intestinale dintr-o asemenea cauză, ludică și întâmplătoare.
Regăsim ceva din proza lui Urmuz: o deplasare a capacității de absorbție sau de captare, dinspre actant către pasiv: „Nu pot mișca buzele, mamă, am lins tăcerea / Și mi s-a înecat într-o carie pește / Și s-a dat Dumnezeu cu puterea“, dinspre obsesii spre cel marcat: „Și se mai zice că mi se agață-n piftie / În cancerul vorbei, voiam să spun / Puțină femeie, puțină cetate, puțină chelie / Și zidul în care doarme omul nebun“. Proporția reală a obiectelor se pierde în măsura umanizantă a unui organ precum inima.
Dilema se poate rezolva: erou este boul, datorită reușitei de a fi preschimbat o soartă improprie, și atunci întrebarea „Erou?“ va fi marcată de spaima instantanee a celui influențat în rost; sau boul Apis – în fond, un zeu – îmi va fi schimbat soarta, în armonie cu vocația mea combatantă, și până la capăt voi fi în stare pentru cauză, de sacrificiul suprem: „Și a venit bou și a venit bou / Și mi-a suflat soarta: Erou?“.
În primul catren din sonetul numărul 42, sonorități și motive pretind un fundal regal, cu muzică de Elvis Presley: „Nici ea nu e goală și-aș fi pierdut / O cămașă de noapte, dacă iertam / Părul cu demoni lăsat să moară / La tine în umeri de geam“. În romanele lui Cezar Petrescu și Anton Holban, se rulau plăci de patefon pentru a întreține reveria ca mijloc de ieșire din staționarul prezentului.
Aurelian Zisu probabil e cinefil. Mai multe sonete au titluri aluzive: Îmblânzitorul de praf, Camera de scris, Un măgar numit dorință, Telejurnal, Sfera și Cezar, Larve ș.a.
În Sonetele rănite, un volum bun, poetul Aurelian Zisu are ambiția de a ieși în față. În secvențele de extravaganță vizuală, ca în tablourile lui Salvador Dali, se regăsește izul shakespeare-ian, amintindu-ne rădăcinile de la care autorul a pornit spre o nouă abordare a sonetului.

(Revista Scrisul Românesc, Nr. 8 / 2009)