nu murisem încă, dar nu știam de ce rătăceam, rolul meu îl juca mereu altcineva. trăgeam de ușile teatrului, lanțurile cu zale cât roata carului erau grele. curgea rugina și mi-se punea pe brațe, pe haine, pe față, un sânge uscat. crima din spatele culiselor, ba nu, mai din spate, dintre pubelele de gunoi din stradă. inima se tânguia peste lucirile stelelor, atunci ele au devenit coase, se lăsau într-o rotire din ce în ce mai rapidă spre clădirea în care alte și alte chipuri, mereu aceeași piesă. doar o secundă ezitarea, apoi totul a fost distrus, morman de pietre, decoruri de carton, scaune, printre care falsurile și spectatorii plini de praf nu înțelegeau ce se întâmplă.
înalt și palid, singurul nerănit, singurul nesperiat, ai întins brațele spre mine: sunt liber, iubita mea! liber! aveai ruj pe gât, parfumat ca orhideea de cauciuc.

am fugit departe. un fragment de lume, cel mincinos și pervers, ce mă copiase și mă gonise ca să-și mascheze furtul, urla. te pierduse neașteptat, mai era doar un mormânt gol și sumbru, cu atâtea guri câte cruci. apoi a dispărut sub ape.