O spovedanie și o tentativă

Ia să intru eu în rândul oamenilor și să mă spovedesc, îmi spun, acu’ vreun an.
Mă duc la preotul Cioacă (doar coincidență), că mă cunoaște, poate o fi mai indulgent și m-o înțelege, doar el m-a cununat, cu ex-ul, acum enșpe ani.
Da’, ce mă fac, că nu știu cum e obiceiul și mă fac de râs? Ei, na, ce fac alții, fac și eu!
Zis și făcut; în biserică lume multă, care stătea la rând, la spovedit.
S-au mutat cozile în biserică, asta nu-i rău; mă uit să văd cum se procedează.
Hopa! Trebuie să stau în genunchi sub patrahirul părintelui, nasol, îmi spun.
Parcă aș pleca acasă, nu mă simt prea bine și cred că am uitat fierul de călcat în priză și nu mai am răbdare; mă simt ca găina la abator.
Când îmi veni rândul, mă pui în genunchi și să mor dacă știam cu ce să încep! am vrut să-l întreb „Ce mai faceți părinte?” dar nu eram în poziția potrivită să-l întreb de sănătate. Mă gândeam: „Ce-ar fi dacă l-aș mușca de……? Sau de…..?, Doamne iartă-mă! Piei de-aici drace!”, noroc c-a început el:
- Ia spune, ce păcate ai, fiica mea?
- Părinte, mereu înjur la volan, ce să fac! Nu mă pot abține, mă enervează ăștia care se bagă în fața mea, așa,…altceva este că… câteodată mai bârfesc, dar mai rar, nu așa mult ca înainte și nu cu răutate.
- Dar de preacurvit ai preacurvit?
- Cum adică părinte? Dacă am umblat cu mai mulți? Întreb rușinată și nedumerită.
- Nu, fata mea. Þi-ai înșelat bărbatul?
- Sunt divorțată, părinte, ați uitat?
„De fapt aici se ține doar cununia, divorțul e în altă parte”.
- Cât fusei măritată nu l-am înșelat, sfinția ta, dar, dacă n-aș fi ajuns să-mi fii bătut joc de mine, așa i-aș fi pus niște coarne de ren!
- Dar, trăiești cu cineva în afara cununiei? Mă întrebă părintele.
- Da părinte, sunt și eu om, iar dacă Dumnezeu mi-a dat și hormoni, ce să fac!
- Nu, fiica mea! Necuratu’ te împinge la păcate, ar fi bine să nu trăiți în concubinaj ci în sfânta cununie.
- Părinte, nu cred că mă mai prinzi să-mi pui pirostriile pe cap nici cu cămașa de forță, m-am lămurit cum stă treaba cu căsătoria, Doamne iartă-mă.
- Vai, fata mea, iar păcătuiești, nu mai vorbi așa. Dar ia spune-mi ce păcate mai ai?
- Păi, am omorât, fără intenție, niște furnici și gândaci și cam atât; dar de faptele bune nu mă întrebați, părinte?
- Alea le vede Dumnezeu și fără să I le spui. Dumnezeu să-ți ierte păcatele fiica mea și să vii la împărtășit.
- Părinte? Dacă, acum mi-am dat kilometraju’ la zero, pot să păcătuiesc din nou?
- E păcat, fiica mea, dar cu ce vrei să păcătuiești?
- Ei…să omor și eu acolo, niște gândaci și furnici…într-o poeniță…când merg la urzici.

Anul ăsta, de Florii, ne-am hotărât, eu și prietenele mele, să ne spovedim la mănăstirea Bucium, lângă Făgăraș.
Mănăstirea este așezată sub munte, într-un loc izolat, înconjurată de păduri; cum se spune: un loc uitat de lume.
Ar fi trebuit să plecăm la șapte dimineața, cel târziu, dar, cum, eu sunt pasăre de noapte, le-am trimis fetelor mesaj, că apar, puțin mai târziu.
Am ajuns la mănăstire de abia pe la zece; se terminase programul de spovedit și enoriașii se îmbulzea la împărtășit.
„Lasă, că măcar mă împărtășesc” îmi spun, dar, pe când mă uitam cu oroare, cum starețul împărțea pâinea și vinul cu aceeași linguriță, enoriașilor, parcă simțeam deja o bubă dulce în colțul buzei, gândindu-mă că voi face hepatită în momentul în care lingurița aceea va intra în gura mea.
- Dacă nu te-ai spovedit, nu ai voie să te împărtășești, îmi spune Mari, de undeva din spatele meu.
- Chiar mă răzgândisem! Tu îți dai seama câți microbi, viruși și streptococi sunt pe lingurița aia?
- Dumnezeu ne ferește de toate bolile de pe lingurița aia, îmi spune Simi.
- Poate ai dreptate, dar, dacă mi-ar băga lingurița aia în gură, aș da în hepatită în secunda doi. Asta am rezolvat-o! hai să scriem niște pomelnice!
Mă apuc să scriu pe foaie: „Vi:mama, tata, frații, prietenii, Negruțu….”
- Ce faci, Lili, treci câinii pe pomelnic?
- Da’ ce-are? Nu sunt și ei suflete? Uite, i-am trecut la urmă!
- Da’ ce? Sunt ortodocși ? Să nu mai treci nicioată animale pe pomelnic, îmi zice Mari.
- O să vorbesc cu preotul, să-i boteze, zic.
- Þie-ți arde de glume, Lili, hai să mergem la masă.
- Ce-ar fi să ne sfințim mașinile? o întreb pe Simi, după ce am mâncat.
- Gata, hai să le aducem din parcare, răspunde ea ieșind afară din sala de mese.
Am așezat mașinile la rând- căci, și aici era coadă- iar când preotul a ajuns la mașina mea, am simțit că prea-sfinția-sa se uită la mine cam chiorâș. „Am halucinații, mi se pare”, mi-am spus, nebăgându-l în seamă.
În Joia Mare, aveam foarte multă treabă, vopseam ouăle, iar televizorul mergea și vorbea singur, ca de obicei. La un moment dat aud o știre: „Starețul mănăstirii Bucium a fost filmat în timp ce făcea avansuri enoriașelor.”
Nu-mi venea să cred, m-a pufnit râsul și nu m-am putut abține să n-o sun pe Mari:
- Deschide tv-ul pe PRO TV, Mari! îi zic.
- La asta mă uitam, răspunde Mari sec.
- Vezi! îi spun. De asta n-am ajuns la spovedanie. Știi ce cred eu Mari? Tu ai sufletul așa de pur și curat, că ai luat asupra ta, toate păcatele lui.