Omul din Grigorescu

De când mă știu –adică de nu prea multă vreme- am urât cu toată ființa mea trei lucruri: prostia, răutatea și acea combinație dintre cele două care se cheamă îngâmfare. Primele două sunt atat de comune încât voi sări peste ele și mă voi referi direct la a treia. Poate că ați observat-o și voi, se întâlnește cu precădere la personalitățile care cred ca sunt oarecum superioare nouă, muritorilor de rând.

De ce această introducere care pare că nu are nici o urmă de legătură cu ciudatul titlu de mai sus? Păi, cam astea erau gândurile mele într-o epuizant de caniculară zi de iulie. Dincolo de toate problemele pe care le aveam la muncă, se mai găsise cineva să-mi arunce în aer bruma de echilibru pe care mă străduiam să-l păstrez în viața mea.

*** *** *** *** *** ***

Câinele din Grigorescu

Sunt un câine destul de mărișor mai nou, am crescut destul de mult în ultima vreme și nu-mi mai place. Când eram mai mic, doar un cățeluș, mâncarea mi se aducea singură ca prin minune. Câte o fată miloasă, sau câte un băiat sensibil îmi aruncau câte ceva de mâncare ori de câte ori treceau pe lângă mine. Acum sunt mare și cică nu mai sunt așa “drăguț”.

De când mă știu am locuit în nișa pe care o are peretele dinspre stradă în ultima stație a cartierului Grigorescu din Cluj-Napoca. Știu asta pentru că i-am auzit pe oameni vorbind și, contrar tuturor părerilor voastre, noi câinii nu suntem surzi.

Da, viața era mult mai ușoară înainte… oamenii se opreau lângă mine, mă mângâiau cu veselie, cu vorbe bune și atâta dragoste că la un moment dat mă săturasem de apelativele de genul: frumușelule, scumpicule, dulcicule, negrișorule, dragostea mea… Și cu toate astea nu m-a luat nimeni acasă. Apoi adjectivele s-au schimbat, fetele au început să mă ocolească strâmbând din nas și aruncând priviri speriate în direcția în care altă dată alergau. Ca și cum nu m-ar mai fi cunoscut. Ca și cum de la o zi la alta mă transformasem din ghemul acela de blană într-un răufăcător. Ce le făcusem eu? În toată viața mea nu am mușcat pe nimeni, nici să fi mârâit la cineva nu-mi aduc aminte… dar, ce să fac?

Sunt din ce în ce mai slăbit, nu mai pot merge mult. Singura mea hrană sunt resturile pe care mi le aduce noaptea o doamnă de la magazin. Nu sunt multe dar încă îmi mai bate inima, știu că am și eu o inimă… trebuie să am! Că altfel ce rost au toate astea? Plouă din ce în ce mai rar și setea mă chinuie zile întregi, iar după ploaie bălțile din jurul meu se golesc prea repede deși sunt singurul care se bucură de ele.

Văd cu greutate, abia reușesc să-mi descopăr resturile. Uneori nici nu le mai vreau… Durerea m-a zidit în nișa în care am trăit până acum și în care se pare că o să și plec…

Ultima noapte de care îmi amintesc din viața mea a fost aceea în care el m-a tras ușurel de o ureche. Am încercat să-mi ridic pleoapele dar nu am reușit decât târziu, când el nu mai era lângă mine. Somnul m-a cuprins din nou și am pus totul pe seama visului, din câte știam eu putea fi o pasăre hrăpăreață care a crezut că sunt deja bun de mâncare… va trebui să mai aștepte puțin. Nu mult… Apoi el s-a întors, m-a mângâiat cu grijă la baza urechii și a început să-mi vorbească. Nu știam ce zice dar vocea lui era atât de caldă și de profundă… trebuia să-l văd. Chiar de era ultimul lucru pe care-l făceam pe această lume. Era un tânăr mic de înălțime, sau poate mi se părea mie pentru că stătea așa ghemuit asupra mea. Vocea îi tremura și avea lacrimi în ochi. A încercat să mă cheme, să mă iau după el… Vai, cât aș fi vrut! A înțeles că nu mai are rost și s-a așezat și el lângă mine. Ca prin ceață puteam vedea cum oamenii ne ocoleau acum pe amândoi.. De ce? Ce aveau cu el? Ce le făcuse el vreodată? El era bun, el nu era ca ei. Și el avea inimă!

- Ce ochi ai! Mi-a șoptit ștergându-mi lacrimile. Dar pe ale lui cine trebuia să le aline? Și el era singur… Am văzut în privirea lui iubirea adevărată, bunătatea în cea mai pură formă a ei. De ce nu mi l-ai scos mai devreme în față, ham Doamne! De ce?

M-am resemnat, știam că acum puteam pleca liniștit. Un biet cățel nu poate să pună întrebări lui Dumnezeu. Trebuia să mă mulțumesc cu această ultimă bucurie, cu șansa de a fi aproape de el, de… Puteam muri liniștit. Am încercat să mai latru o dată…

Și am făcut-o.


*** *** *** *** *** ***


Omul din Grigorescu

Câinele s-a stins în brațele mele, nu-l mai puteți vedea acum în ultima stație din Grigorescu…
Ce m-a atras atât de inevitabil a fost privirea aceea…, n-o să pot descrie niciodată așa ceva. Era mai mult decât umană, era… supra-umană.

un vis în alt vis… moarte.


Ochi de câine!