Pe coarda mult prea sensibilă a inimii unui înger se prelinge o esență... E târziu și simțurile îi asfixiază speranța.
Se aude din depărtări un glas trist,un glas căprui,un glas angelic. E Îngerul Negru... privește spre negura nopții și înjuru-i totul i se pare pustiu, fără viață. Esența ce se prelinge în mii de picuri pe sufletul Îngerului încarcă atmofera de suferință...
Îngerul știe că atunci când îi va cădea ultima lacrimă va putea aștepta sfârșitul unui calvar. Se cufundă,în negura nopții,în păduri pustii,în inimi goale,în propriul său suflet. Lacrimile de sânge îi sunt ca un refugiu,iar ochii săi căprui ,uneori goi,privind în noapte la cer,alteori plini de picuri transparenți ca ploaia,caută mereu ceva. Se pare că au pierdut și singura speranță...
Petalele uscate ale unui trandafir sunt prinse într-un vârtej din care par că nu mai ies. De multe ori,soarele Îngerului Negru e luna.
Iarăși ploaia ropotește la geamul la care,speriat,Îngerul a privit de atâtea ori... Toate picăturile cad delicat într-un suspin,toate striga într-un glas dorul. Par de sânge,iar cerul pare un imens întuneric.
Inundă,iarăși,o simfonie de lacrimi,aerul. Sunt ultimele lacrimi ale Îngerului și el știe asta. Știe că niciodată ochii lui căprui n-o să mai vadă ochii albaștri după care a tânjit... Șiroaiele,în două rânduri,îndreaptă capul obosit într-un colț...În colțul Îngerului Negru,în colțul unde sângele este împrăștiat peste tot,în colțul unde tristețea și singurătatea au distrus mintea lui odihnesc doi trandafiri uscați.
Ultima lacrimă a Îngerului cade pe poza în care doi ochi albaștri zâmbesc...