Pe Almodovar îl iubești sau îl detești. Un copil mare, obraznic, prost crescut, pus pe șotii și cu prea multă imaginație, care se jocă de-a filmul pentru oameni mari.

Eu am apucat să-l iubesc de la primul film văzut, „Carne tremula”, nu doar pentru gustul puternic al dramei, întoarcerilor din condei, încrengătura de situații și personaje strident colorate, ci mai ales pentru bucuria jocului regizoral. Apoi l-am îndrăgit tot mai mult cu fiecare film ca pe-o piesă nouă a unui caleidoscop. Nu îți dă voie să faci abstracție de el. Își râde de tine, te mângâie, te consolează, te șochează, te manipulează și finalmente îți dă dependență.

Odată cu primele scene ale filmului “Carne tremula”, în care personajul simpaticei Penelope Cruz naște într-un autobuz, și până la sfârșitul acestuia, marcat tot de o venire pe lume, Almodovar a închis un cerc al vieții, ca un inel, pe care mi l-a așezat pe deget acum câțiva ani. Chiar dacă fidelitatea mi-a fost pusă la încercare de câteva ori în același spațiu al filmului spaniol de mai tânărul Amenabar, prin “Tesis”, “Abre los ojos” și mai recent, și mai ales, “Mar adentro”, Almodovar continuă să rămână preferatul meu.

Și totuși! Aplaudatul și promovatul “Volver”… nu m-a impresionat prea mult. Rece ca o sală de disecție, luminată puternic și artificial, încât uneori nu mai poți vedea decât strălucirea bisturiului, fără să mai bagi de seamă unde secționează sau în tot cazul îți devine indiferent unde taie. Intriga filmului aproape că devine un pretext către o sugestie permanentă a arhetipurilor, către concept, până acolo încât deznodământul – absolut spectaculos în alte regii semnate Almodovar – este aici o simplă prezentare a faptelor, care nu-mi mai dă nici fiori pe șira spinări și nici de scormonit.

E primul film regizat de Almodovar care mă obligă să fiu doar spectator. Din fericire însă, un spectator al unei pelicule excepțional realizate ca imagine, o bijuterie cu montură prețioasă bine șlefuită, în culori pline, puternice, luminoase, în detalii disecate până la miez. De data aceasta, viața, pasiunea, vibrația, înclinația spre excentric și paradoxuri mi s-au părut concentrate în imagine și mai puțin în poveste. Nu că povestea ar fi fost una simplistă neapărat, dar la distanță de câteva cadre, după ce afli despre crima unei adolescente după o tentativă de abuz sexual, te surprinzi înotând fascinat în imaginile vii și aprinse ale unui roșu sângeriu ce invadează sub ochii tăi albul perfect, nici mai mult nici mai puțin decât… al hârtiei menajere.

Dacă am așteptat ceva pe parcursul vizionării, nu a fost deznodământul sau ridicarea misterului din jurul personajului pretext – fantomă, ci momentele excepționale de umor cinic, specific almodovarian. M-aș fi așteptat la multe de la acest film, dar recunosc admirativ - supusă că nu mi-a trecut prin gând nici o secundă că apariția la un moment dat a personajului dramatic, în jurul căruia se țese cea mai mare parte a evenimentelor, fantoma mamei (Carmen Maura) se va petrece în șosete trei sferturi ieșind dintr-un portbagaj de mașină!

Astfel, regăsirea lacrimogenă și dramatică mamă-fiică din “Tacones lejanos”, ușor condimentată ironic, devine aici un hohot de râs eliberator. Almodovar are mai mult decât trimiteri la câteva din filmele sale anterioare, păstrează simetrii, accentuează stereotipuri, plătește chiar polițe, marchează reîntoarceri.

Personal, am fost agasată de sugestia imaginii Sophiei Loren în Raimunda, personajul interpretat magistral de Penelope Cruz, poate și pentru că nu s-a situat niciodată printre actrițele mele preferate, dar, cu tot posteriorul rotunjit sophianic al protagonistei, cu tot omagiul adus personajului tipic feminin consacrat de divă, îndrăznesc să afirm că Penelope Cruz se detașează de colțuroasa și ostentativa feminitate maternă a Sophiei Loren. Este primul film în fața căruia Penelope Cruz m-a obligat să mă supun 100% admirației pentru talentul său actoricesc și nu numai și, din acest punct de vedere, as revedea oricând cu plăcere “Volver”.

Cum ai putea astfel să nu îl iubești pe Almodovar, când face dintr-o singură femeie centrul Universului?

“Volver” poate fi întoarcerea în La Mancha natală a lui Almodovar, întoarcerea la viață a morților, la o Spanie tributară superstițiilor, ritualurilor, vânturilor exasperante, muzicii, poate fi întoarcerea acasă, întoarcerea la vechile teme și personaje almodovariene, poate fi multe, dar pentru mine “Volver” e Penelope Cruz. Almodovar i-l închină și, deși filmul este numai despre și numai cu femei, toate celelalte personaje feminine, admirabil interpretate de altfel, sunt acolo doar ca să o potențeze.
De la toaletele stridente ce insinuează formele rotunde și înșelător tangibile ale protagonistei, de la banalul celorlalte personaje, Penelope Cruz e aleasa. Ca într-un amor total dedicat, când alegerea și asumarea femeii iubite se petrece ca strigăt de victorie nu doar sub privirile rivalilor, dar mai ales sub ochii celorlalte femei.
Iar ea strălucește.

Mai critică-l dacă mai poți.