de unde să știu că va mai fi vreodată toamnă dacă

sângele tău acru îmi arde creierul. aveam cândva și un suflet așteptând ca un câine la picioarele tale. acum urlă spre o zi în care va fi inutil ziua ta.

mucegăiesc clipele peste ultimile noastre amintiri. cărnurile ne putrezesc aproape frumos ca niște garoafe pe mormintele proaspete.
mă simt înflorită oarecum.

numele și prenumele ne apar șterse pe frunțile miruite.

nu mai știu nimic despre lucruri. ele ființează cu obrăznicie în memoria mea cețoasă. mă sufocă amintirea unui scaun de fier pe care îl lăsam mereu să-mi pătrundă în coapse. mirosea a formol. răceala lui îmi viola gândul noapte de noapte înlocuindu-mi oasele.


de unde să știu când mai vine o dată toamna dacă nu îmi spui tu



mă ghemuiesc între aceste cuvinte ca un boschetar între tomberoanele pline de resturile tuturor locatarilor. mă gândesc la mâinile tale și plâng.
s-a petrecut cea din urmă înstrăinare.

în fiecare zi soarele se întoarce aici ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. lângă mine stă un bărbat care îmi ademenește carnea. nu știm mare lucru unul despre altul. mă închid în amintirea vocii tale domoale ca într-un sicriu din lemn de trandafir.

ai avut dreptate, nu știu încă nimic despre dragoste. nici despre toamnă. sensul tuturor lucrurilor îmi scapă printre cuvinte, printre gunoaiele zilei.