Am privit această toamnă și am crezut că sunt același. Că o voi atrage cu aceleași farmece pe cărările viei, că iar mă va cuprinde cu brațe vânjoase de copac și-mi voi încâlci părul de crengile-i goale, să nu simtă durerea frunzelor bolnave. Că lacrimile mele-i vor ținea de ploaie, de sete, și-mi voi cufunda ochii în umbra ierbii uscate, așteptând să cadă bruma sărutului ei...


M-a privit cu ochi străini și temători, împrăștiind flori uscate și raze de rugină.
Tăceam ascuns în lanul de porumb. Eram altul, nu puteam să accept. Sau toamna, poate, era alta... Mi-a părut rău.

Atunci am privit acest drum pustiu și i-am spus:
" O, ne cunoaștem prea bine! "
" Numai din vedere ", mi-a răspuns, " dar de-acum suntem tovarăși. "