Cum de am trăit în penurie tot acest timp? Mi-am construit cutia asta din membrană plasmatică și sunt mult prea îngrămădit. Vreau să mă rog în epiteliu, să-mi lase vibrațiile cale liberă către lumenele încâlcite, știu! Sunt împins, pulsez, cred că fac parte din uree și sunt extras de nenumărate ori, simt… mici noduli mă cuprind de prelungiri, sunt îmbrățișat de excrescențele leucocitelor. Sunt prins în smead și urmez în mod sacadat cursul reticular al venișoarelor.
M-am rătăcit? În spatele protuberanțelor purelente văd un alt univers, oare încep să semăn cu un gamet? Mereu mi-am dorit să descopăr infinitul, vreau să fiu infinit. Mă oglindesc în miile de mlaștini cu sucuri gastrice, procesul de metamorfoză a început: în curând voi fi un gamet zburător, în levitație, spre portalul către Infinit. Am să înot până pe țărmul celălalt al intestinului, am devenit Dante, mă zbat în purgatoriu, fecalele mă îngroapă și murdăresc giulgiul, îmi simt mișcările osmotice și ies estropiat către Calea Fericirii, intestinul gros, cavitatea bucală, saliva contopită cu zincul din falus… totul pare fetidic, merită efortul pentru că am să devin imuabil în timp, am să mănânc universul ca pe o pară zemoasă. Am să macin stelele și am să le transform în boia ca să gust incomensurabilul cu toate limbile mele, papilele gustative vor fi surmenate de la ploaia de meteoriți, oare mă descompun?
Port veșminte cusute în fire de chinovar, am să îmi bag vârful degetului mare în găurile negre pentru a risipi vacuitatea, cos un giulgiu din găuri negre… am să-l ard la focul a mii de raze contopite într-o eprubetă.
Am reușit! Am ajuns la maturație, convulsiile universului meu provoacă impulusuri în ventricule. Ies din acest vid, ies prin havuzuri- mame de curcubeu, sunt oblong și mă pierd într-o baie de mucoase cu miros de mătrăgună… mă transform într-o creatură famelică pentru tot și nimic… am găsit!

Mergând aproape agățat de propriul somn, deschide becul de la baie și rămâne câteva secunde frecându-și colțurile puchinoase ale ochilor pentru a se obișnui cu lumina din încăpere. E mult prea greu să-și dea jos pantalonii de pijama, deschide un nasture maroniu și își scoate penisul din cochilia umedă, urina se aude zgomotos stropind vasul de toaletă. Cu o luciditate pe jumătate anulată își vâră membrul înapoi, se privește în oglindă. Are obrajii trași și violacei, sprâncenele stufoase, dezordonate; părul nins de mătreață și mutra tâmpă de dimineață l-au atras mai aproape. Are un coș care supurează de albeață, își deschide larg pleoapele și împinge cu unghiile degetelor mari țesutul imflamat, pielea începe să prindă nuanțe roșiatice, din vârf iese sebum. Începând să excaveze pentru a lua orice rămășiță de puroi sau sânge, se zgârie pe toată suprafața frunții, roșeața a rămas, iar pe unghia degetului strălucește un mic cenur care parcă se mișcă. Apa gălbuie de la robinet îi înmoaie mânile de culoare cadaverică, nu a dormit mult, ceasul încă ticăie ritmic și crează o sonoritate austeră pe hol.
Nu mai are pantaloni curați, totul e îngropat într-un morman de gunoaie, de ațe încâlcite, blugi înnoroiați și bani pierduți care nu vor mai valora vreodată ceva. Înjură cu glas hârâit și se repezește la coșul cu haine murdare, scoate o pereche de jeanși jerpeliți cu care se îmbracă repezit.
Puștiul acesta abia reușește să termine liceul agricol cu media generală de șase, dat din mila profesorilor. Ãsta e un adolescent care se bucură de viață când ascultă Fifti Sent pe MTV. În pauză, sau când chiulește, merge la prietena lui, vânzătoarea de la magazinul școlii, ea îi oferă la prânz mâncare gratis și plăcere pe datorie, oricum, e bună de păstrat, are sânii asemenea unor ugere pline de lapte spumos știe să facă sex oral și se pricepe chiar și cu mâna când sunt grăbiți. Puștiului îi surâde ideea că altcineva îi poate provoca orgasmul, mai ales că înainte să aibă o prietenă era onanist.
Poate vă miră faptul că am ales un mediocru pentru „experimentul” meu, hăndrălăul ăsta de aproape optsprezece ani e, ceea ce am putea numi, starea brută a omului în lumea noastră, o lume de suprafață, cu încălzire globală, crize economice, atentate și trafic de droguri.
Cel mai bine ar fi să nu vorbim în acest context despre suflet, aici sufletul este anulat și închis într-o cutie cât o celulă, de fapt, sufletul pare să se metamorfozeze într-o celulă canceroasă și oamenii se descotorosesc de ea.
Dar, ce face băiatul? Drumul lui duce mereu spre aceleași destinații: acasă, școală, școală, acasă. Azi e una din acele zile în care totul a decurs grețos de normal, sorele de mai părjolește capetele trecătorilor, e o zi de plimbare. Trecând de piața zgomotoasă, cu țațe și morcovi, s-a îndreptat spre stânga, mai departe, drum drept. Tot drept.
Mașini albe, roșii, gri, negre, albastre… totul e în mișcare, totul seamănă cu un cuib de viespi. Puștiului i s-a făcut dor de joacă, ce frumoasă și mare era lumea cănd era copil, îi trec prin minte acum vagi amintiri cu mama ținându-l de mână. Atunci a fost vremea lui, obișnuia să conducă lumea… roșu!
E roșu la semafor! Se oprește.
Un minut. Verde! Trece cu pași înceți. Ce puști! Trece pe zebră și crește văzând cu ochii, înaintează în vârstă cu fiecare dungă albă pe care pășește. Câte zece ani se spulberă din viața lui trăită în mediocritate. Pas cu pas, devine un adult, cu riduri pe frunte și în colțurile gurii, privirea tâmpă se transformă într-un ipochimen dur și pierdut. Verdele pâlpâie, anunțând semnul de oprire, băiatul continuă drumul greu al bătrâneții, gârbovit, susținându-se de un baston și tocmai când să pășească pe bordura trotuarului, se spulberă în bătaia vântului. O femeie îl ia în brațe. O femeie în haină portocalie mătură totul și aruncă plictisită gunoiul adunat în făraș într-un sac de nailon negru.

Și-a pierdut orice gând legat de ce va face mâine cu prietenii, e aproape de casă, dar nu vrea să se grăbească. Pe o pancartă albastră descoperă un nou drum, scrie mare și îngroșat: „ Toate direcțiile”. Oare unde duc toate direcțiile?
Gata. Vreau să aibă și puștiul ăsta o poreclă, ieri am auzit o conversație stupidă între două fete și m-am gândit să-i spun băiatului „Bebe”. Bebe e cobaiul meu.
În drum spre casă, Bebe trece pe lângă o mulțime de magazine, a văzut chiar și vreo patru hoteluri. Semafoarele îl enervează, par lasere care îi distrag atenția. Bebe, ce faci? Uite, în tălpi i s-au format bătături, ca niște scuturi, formate din țesut mort și necroză, dar mersul i-a făcut mereu foarte bine.
Drumul e drept, acasă e tot înainte, pe alt indicator albastru scrie din nou: „Toate direcțiile”. Bebe merge în direcția bună. „Toate direcțiile”.
E acasă!
Pe măsuța unde stau cheile e acum o cutie. Curios, puștiul deschide cu repeziciune și descoperă un burghiu pentru bormașina tatălui. Unde e tata lui Bebe? Uite și bormașina, e grea, dar Bebe o poate ridica, o forță mai presus de el îl ajută, are furnicături la mână, dar va pune burghiul să vadă cu arată, așa nou, la o bormașină veche. Într-un mod ubuesc, băiatul pune în funcțiune jucăria lui nouă și simte nevoia unei hecatombe. Bebe, stai liniștit, o să…
Da! Bebe, puștiule, te-ai găurit tocmai în stomac, acolo unde nu ți-am dat voie să pui nici măcar mâna, nu m-ai ascultat! Ce faci? Bebe, ce copil ești și ce mic te faci. Dar, ce vrei să faci? Stai, nu încapi acolo! Vreți să știți ce face puștiul? Vrea să vadă unde duc „toate direcțiile”, încearcă să își introducă trupul lui murdar și jegoșit în gaura din stomac, se excavează ca pe un coș, o bubă roșie care supurează sânge.
Bebe, ești în obituar! Puștiul se miră de faptul că poate zbura, am să-l sperii… dar nu pot, Dumnezeule! Iată placenta lui Bebe. Ce bine se simte în noul univers pe care l-a găsit de unul singur, l-a construit chiar el și e mândru. Orbecăie prin vestibulul piloric și găsește o sală de teatru, se joacă o piesă numită „Duodenul meu iubit”. Oare unde să stea? A găsit în dreapta, loja hepatică și urmărește atent piesa. Gustă din mustul de pe pereți… ah, Bebe, așa-i că totul e searbăd? Tot.

O singură femeie strânge gunoiul rămas după ce piesa s-a sfârșit, am pândit-o și am văzut cum pune totul într-un relicvariu și-l ține numai pentru ea.